Narcisă

Îmi vine să plâng cu lacrimi de narcisă,
îmi vine să alerg desculț prin zori de zi.
Crezi tu că iarba este fericită?
Crezi tu că amurgul este trist?

Îmbătrânesc scriindu-mi clipele uitării
și nu știu ce ne leagă sau ce ne dezleagă.
Eu te-am văzut vag, vag te-am văzut pe scenă
și cel mai norocit moment e că te-am văzut.

Și dacă narcisele sunt lacrimi ce visează,
sunt lacrimi plânse dintr-un nor pustiu.
Și dacă lacrimile sunt narcise ce visează,
sunt narcise plânse de ochii tăi tăcuți.

Catren ambiguu

Simt uitarea amintirilor
și simt cum efemer ajung să fiu.
Sunt fiu de mamă și de tată,
dar tata oare când voi fi?

Hei voi plângăreți contemporani

Hei voi
ce stați neclintiți hain în hainele voastre,
voi care nu plângeți niciodată,
Voi care m-ați arătat cu degetul
și-ați plâns la fiecare vers al meu.

Hei voi neîndemânatici cine sunteți?,
voi ce-ați îngropat nostalgia vremii

și acest albastru singur al văzduhului;
și-ați plâns la fiecare vers al meu.

Hei voi marionete ce-ați prins glas, zâmbet și durere,
v-ați transformat din plâns în neplâns
și-acum îmi cereți mie socoteală
pentru că ați plâns la fiecare vers al meu.

Am să mă retrag în munte, înconjurat de lacrimi,
nu de zâmbet,
și-am să strig în gura mare
până când urechile va vor ceda
și vă veți aduce aminte de ochii voștri
storși la fiecare vers al meu.

Hei voi oameni efemeri ce-ați distrus plăcutul,
plăpândul timp ce a trecut pe lângă noi,
ne-am tot zbătut, am plâns și unde-i rostul nostru?,
rostul lacrimilor mele plânse din ai voștri ochi.

Hei voi oameni rătăciți în timpul vieții,
colindători nostalgici ce-ați trecut prin timp,
v-ați stors puterile rătăcindu-vă-n pierzare
și-acum vă plângeți, vă plângeți la fiecare vers al meu.

Gândul zilei

Zilele mele sunt tristeți inefabile, ezitări ale vieții mediocre în fața timpului!

Neantul fericirii

Lacrimile curgeau dintr-un nor
plămădit de tristețe
și zefirul
mai rece decât sufletu-mi,
cânta în armonia vremii.
Mi-aș fi dorit o toamnă târzie,
un secol de tristețe,
un veac de singurătate
și-o secundă de neființă.

Ce triste căi mi-am ales în destin,
ce nopți funebre duc seară de seară
și oasele mă dor, carnea;
mă descompun în mii de cuvinte
și eu sunt cuvântul rostit de voi,
eu sunt lacrima ce-o plângeți și
durerea pe care o simțiți;

eu sunt corneea ochilor voștri,
amurgul din vremea plămădită,
neantul din gândul vostru
și viermele ce are să vă devoreze într-o zi.

Sufletul mi-e rătăcit prin portative
și cântul meu fredonat
e ca un sunet de vioară,
ca și sunetul lacrimilor
sfredelite de ochii voștri.

Gândul zilei

Singurul om de care mă tem sunt eu!