Gând

„Plânsul este forma empirică a fiecărei ființe!”

Gând extras din ultima poezie.

Gând

Ați plecat afară și n-ați înțeles ceva din comportamentul occidentalilor. V-ați întors mai infatuați și mai proști decât atunci când v-ați părăsit țara.

Metastază

Ce-i rațiunea pentru care citim
și scriem cărți?
Citim Odiseea pentru a înțelege iubirea,
citim poeți pentru a înțelege gânduri,
stări și fapte estompate.
Citim oameni ce provin din
și sfârșesc în praf
dar între timp
putem savura un pahar de vin
cu Omar Khayyam;
putem asculta Bach, Chopin, sau Bizet,
sau Verdi
dar suntem incapabili să privim
în zădărnicia existenței noastre,
să ne minunăm în seninătatea oboselii,
în singurătatea și beatitudinea
decăderii noastre,
chinuiți de vreme, de timp, de ploi și,
uitați de toți în locul nostru putred de vise,
de frumos, de plâns și dor...

Ce-i rațiunea pentru care citim
și scriem cărți?
Singurătatea aflată în metastază!

Gând

„Omul contemporan nu mai gândește asupra cuvintelor rostite de gura lui. Se vorbește fără rost, fără chintesență; cuvintele și-au pierdut umbra.”

Destrămare frapantă

În supusa-mi tristă stare,
de gând, oftat și timp pierdut;
privesc printre cuvinte, note muzicale,
rătăciri senzuale și delir!

Plângând în stenice raze solare,
sub cerul limpede și trist;
un cântec ubuit de voci senzuale,
de dragoste, amor și chin succint!

Gând

„Perioada unei fericiri: 18 martie 2013 - 14 mai a.c.. Cât declin am putut arunca spre o existență inefabilă și o neînțelegere pe care n-am s-o pot înțelege vreodată.”

Despre omul dispărut

Se dedică omului din scrisori - Toamnei mele

Ai fost înghițită de beznă
în timp ce adevărul devenise sălbatic
și tu,
într-un vis te-ai restrâns,
într-o notă muzicală...
Vai, ce sunet;
vai, ce cântec...
Ne-am înțepenit la gura cuvântului,
între patru pereți, între patru poteci;
și mă gândeam la cei plecați,
la cei uitați în plâns,
în lacrimi și-n oftat...

Mi-e greu să te știu departe,
să te simt „Punct” de Anemone Latzina,
„ca un cufăr pașnic, de treabă,
prăfuit și maron” sau să te știu
„gâtlej în ștreangul de colo`colo”.
Mi-e teamă că n-am să te mai văd
în viitorul nătâng al vremii, al amurgului
grăbit spre moarte,
fără un înțeles anume,
fără nume,
fără ume,
fără me sau,
fără e...
Cântecul singurătății noastre
s-a pierdut în poezie,
s-a pierdut în vetusta amintire,
în noi, în ploi și-n lume.

Gând

„Dacă toate ceasurile din lume ar dispărea, ar fi inutil; ticăitul discret al timpului nu se va opri vreodată!”