Despre omul dispărut

Se dedică omului din scrisori - Toamnei mele

Ai fost înghițită de beznă
în timp ce adevărul devenise sălbatic
și tu,
într-un vis te-ai restrâns,
într-o notă muzicală...
Vai, ce sunet;
vai, ce cântec...
Ne-am înțepenit la gura cuvântului,
între patru pereți, între patru poteci;
și mă gândeam la cei plecați,
la cei uitați în plâns,
în lacrimi și-n oftat...

Mi-e greu să te știu departe,
să te simt „Punct” de Anemone Latzina,
„ca un cufăr pașnic, de treabă,
prăfuit și maron” sau să te știu
„gâtlej în ștreangul de colo`colo”.
Mi-e teamă că n-am să te mai văd
în viitorul nătâng al vremii, al amurgului
grăbit spre moarte,
fără un înțeles anume,
fără nume,
fără ume,
fără me sau,
fără e...
Cântecul singurătății noastre
s-a pierdut în poezie,
s-a pierdut în vetusta amintire,
în noi, în ploi și-n lume.