Gând - despre ființă -

Sunt rezultatul unei iubiri din culpă!

Gând - despre muzică -

Muzica lui J. S. Bach este pentru mine ceea ce este ploaia pentru pământ!

Gând

- Ce să fac cu un templu?, mă întreabă Erasmus
- Contemplu, i-am răspuns!

Scurgerea tinereții - despre iubire -

Priveam spre cerul încărcat de lacrimi
și-mi imaginam - în timp ce-l ascultam pe Bach -,
cum poate fi posibilă o iubire.
Iubirea este viață, poate, moarte;
de fapt, iubirea este moarte.
Iubirea se naște și-ntr-o zi se stinge;
este ca un soare ce veșnic va apune,
este un amurg inefabil - dar totuși scriu despre aceste -,
este ca o epocă între un bărbat și o femeie.
Iubirea este începutul unui plâns,
este acea pauză dintre două bătăi ale inimii,
este o lume, o creație,
este o uitare și-o aducere aminte
și mai poate fi o primăvară sau
eternă toamnă.
M-ați citit și grijile v-au părăsit!
Fără iubire, pe acest pământ,
n-ar fi nici fericire, nici bucurie, nici desfătare
și totuși, mânia este stăpână peste toate aceste.
Iubirea predică legile moralei și țipă în freamătul acceptării,
dar imoralii își bat joc de ea,
o ocărăsc și urlă mai tare decât ea, iubirea.
Copleșită, iubirea se dă bătută și-i lasă
pe diletanți în frământarea unei vieți nebune. 

Dacă te-aș fi întâlnit în alte timpuri...

... nu ți-aș fi spus aceste;

Mă plâng în aparențe,
în sentimentul autoironiei mele
și cred că sunt iubit,
poate,
batjocorit sau alungat - de fapt -
râvnesc în fața singurătății,
în fața dificilului
și-mi imaginez, de fapt,
visez în hohote râs
asistând la înmormântarea mea.
Nu mă veți plânge, mă veți scuipa;
presimt inexistența mea,
realitatea extazului meu fantasmagoric.

Numai epocile lipsite de credință m-ar mai crede
în nefericirea mea, în subtilitatea declinului ce mă înduioșează
și-mi trezește amintirea unui trecut deplorabil,
mat, anost, vetust, ubuesc în slăbiciunea unui nimic.

Dacă aș putea, m-aș transforma într-un anotimp!

Lamentare în dialog - Mirum, tremendum și fascinans

lui Mihai Prelipcian

Trăiri nebune, nebuloase
rămân steril în plânsul meu
profet somptuos al îndoielii
singur ca însuși Dumnezeu.

M-am exilat din mistică și pace
suspendat în vidul interior,
sunt cel ce plânge privind la oameni
amărăciune-amărâți veți fi mereu.

Extazul meu mi-este furia
cel ce-L neagă pe Cristos,
egalitatea asemănării
suntem oameni neputincioși.

Gând

Românul plesnește din cauza a tot ceea ce îi oferă viața, prezentul, viitorul utopic, poate, inexistent pentru unii. Această explozie nu poate fi stăpânită, domolită de niște psihotici care oscilează între mediocritate, geniu, naivitate și oportunism. Prin prostia ce este emanată de majoritatea oamenilor, voi, chiar voi, ați încercat să faceți un absolut. Sunteți plini de voi și atunci rezultă prăbușirea. Când morala se transformă în vid, atunci se poate risca totul, se poate încerca absolutul și sufletul se aruncă fără remușcări în vulgaritate și în sublimul grotesc al politicii. Oportunistul este mai periculos decât naivul. Ați rămas la mediocritatea catastrofală și incapabili să acționați atunci când e nevoie.

Gând

Mă aflu pe drumul unde nu-i nici iarnă, nici primăvară, nici vară. Sunt aici, în toamna ce străbate interiorul difuz sau obscur al unui suflet ce nu și-a găsit mirifica liniște și izolare în lume. În contemporan singurătatea este imposibilă!

Prăbușire

Cu un trecut persecutat
stând în întuneric,
speriat de groază și calvar
înăbușit cutremur.

Profund în lumea aceasta

Ating cele mai groaznice abisuri
prin gând, prin fapte, prin iertări.

Gând

Existența îmi este ca o vătămare corporală gravă.

Gând

Suntem niște utopiști zvârcoliți pe metru pătrat!

Gând

Comuniștii sunt printre noi. Sunt încă vii. Acest popor nu are curajul să deschidă ochii. Voi, cei naivi și inconștienți, folosiți ochelarii pe care-i primiți de la adversar (în cazul vostru mizerabil, mass-media și infecții politici), crezând că vă veți îmbunătăți vederea. Doar că, ceea ce voi vedeți prin acești ochelari, este ceea ce adversarul vostru voia ca voi să vedeți. Sunteți într-o comă profundă, într-o comă a istoriei deplorabilă. Ce se întâmplă cu voi e de neînțeles. Sunteți nevertebrați politic și moral. Îmi vine să vă înjur, să vă blestem. În fața ideologiei voastre s-a așternut ceața, ipocrizia. Nu puteți ieși din rutina stalinistă. Sunteți înlemniți în confortul vostru grotesc, inefabil de grotesc și ați confundat tendențios cuvântul cu antinomiile lui. Mi-e scârbă de poporul român.

Gând

Tot românul plânsu-mi-s-a că destinu-i tragic, singular și fără chintesență.

În dulcea stupoare

Toamnei mele

Într-o vreme - asemănătoare cu cea de afară -
credeam că iubirea a murit în fiecare;
dar privind în sufletul toamnei,
cu efort, recunosc afinitatea gândului.
Nu, nu, iubirea nu este un gând.
M-ați înțeles greșit!
Iubirea-i altarul timpului,
te deșteaptă în liniștea singurătății celor doi,
te înăbuși iubind, nu mai poți să respiri
și ți se pare că aici se termină totul,
de fapt, aici începe o nouă lume.
M-am îndreptat spre fereastră cu gândul înaripat
și-am privit în jurul odăii mele - văzând numai cărți -,
cu patima unei companii de preludiu.

Ce înfrigurat i-afară, timpul trece lunecos,
un tei suflat de vânt ce-mi plânge, deci,
un vânt înalt te poartă în începutul unei întâmplări.

Astăzi voi citi toată ziua începând din aceste clipe,
dar privind lumina foarte scăzută a vremii - această dimineață moartă -,
ascultând Bach - nu Chopin -,
și-am să mă plimb prin gândul tău cum nu s-a mai plimbat nimeni niciodată.
Ai o amintire de ploaie, o amintire de toamnă și nu-nțeleg de ce,
dar mi-aș dori să te văd plângând.
Nu, nu te-aș face să suferi, nici nu te-aș zdrobi,
dar ochii tăi, mari, tomnatici ar putea zămisli al doilea potop.
Am ajuns la tine prin întâmplări noduroase,
cu amintiri, dureri, ezitări,
dar ca un singur pom, înflorit sau desfrunzit,
cu plânsul zvâcnind întorcând câte-o filă a tăcerii.

Credeam, într-un timp singur, că m-am împietrit.
Am zdrobit natura-n tălpile mele căutând adăpostul unei reîntoarceri.
Ce greu mi-a fost!
În zădărnicia lumii te-aș fi căutat fără-ncetare;
găsindu-te goală și trasând linii pe trupul tău febril.

Mă voi privi-n lumea contemporană și-am să găsesc un sinonim pentru noi.
Astăzi aș pleca încet spre tine pentru a-mi învinge eul.
Acuma însă trebuie să închei totul,
aceste versuri, aceste gânduri, aceste stări.
Eu voi pleca din această odaie, din aceste umbre,
și-i voi părăsi pe mistici, nihiliști și poeți - doar camera e plină de cărți -.
Astăzi nu trebuie să ieși din casă.