Prizonier al tăcerii

Mâinile mi-au crăpat
contemplând în timp
și mă mulțumesc cu
incredibilul prezent și
cu incredibilul trecut,
cu starea mea aflată în putrefacție
în această scufundare
invariabilă a existenței mele.

Neantul fără alternativă

Murim de la începutul zămislirii noastre și prin această prospețime, moartea nu și-a pierdut substanța. 

Sunt epuizat și-mbătat de absența viitorului,
de extazul sonor al sufletului disecat;
și simt nimicul absurd al vieții
pe această întindere a muzicii fără glas.

Mi-e dor să mor în inima nimicului
în predestinarea vârtejului ireal;
spintec liniștea trecutului retoric
anihilând savoarea morții voi fi încătușat.

Gând

Numai oamenii care suferă pot spune că au avut trecut și mai ales, vor avea un viitor destin. Suferința înseamnă luciditate, autenticitate. Suferința explică masacrul general al ființei. Când sufletul este posedat de fericire, acest animal al timpului, nu va fi capabil de conștiință. Fericirea este o expresie pură de viață, un fundament onto-retoric. În fericire ne manifestăm sinonimic; în suferință, vaticinar. 

Gând

„N-aș avea decât o mândrie: să devin un om de la care poeții ar putea învăța ceva” spunea Cioran în Cartea Amăgirilor. Dacă Cioran ar fi ajuns la nebunia de a-mi devora poeziile și dacă relația mea axială care îmi echilibrează ființa și îmi asigura supraviețuirea din cărțile sale ce-mi oferă calea spre triumf, m-ar fi iubit pentru că nu scriu pentru a ști, ci pentru a uita.

Nu-mi aduc aminte

Nu-mi aduc aminte, iubito, privirea ta
ce voce de amurg mă cutreiera cândva
să stau de veghe contemplând prin porturi
iar tu plângând, plângând mă vei uita.

Nu-mi aduc aminte nici zilele de ieri
nici pașii tăi mărunți cu unduiri de gală;
mi-e sufletul cuvânt, poate, poezie
și trupul tău mimând, orgasm de fericire.

Nu-mi aduc aminte când ți-am plâns pe umăr
nerostită soartă să te aud cântând
adio, totuși, primăvara vine, dar
tu iubito ești, departe tremurând.

Nu-mi aduc aminte ce este fericirea,
ce-nseamnă siguranța lipit de pieptul tău
ce dură-i despărțirea, plimbarea solitară
în raza care-aruncă tristeți în așteptare.

Gustul febril al singurătății

Sunt năvălit de acea stare a sufletului zdorbit,
de acei pași pe care-i fac cu inima încruntată
și mergând printre copaci știrbiți,
mi-aduc aminte de singurătate.
Norii ne plâng de milă!
Am mâinile trudite de atâta neputință,
cu gândul amorțit de neființă... privesc gol, de fapt,
privesc în golul acuzat al acestui izvor de neliniști,
al gesturilor de mișcare feministă,
și alerg prin singurătate cu genunchii zdrobiți...
Plouă în liniștea omenirii, în tăcerea obscură a vremii,
în mormântul glasului meu, al rănilor și-al firii.
Lumea nu-i clădită din iubire -poate-, nici natura
și toate oasele mi se topesc în frigul de afară.
Nu-i chiar atât de crunt un gând!
N-am păcătuit față de nimeni, dar m-am condamnat singur
și destinul mi-e absurd, haotic, poate, chiar nebun.
În mine zămislește un vârtej nebun de mângâiere,
mișcarea lumii într-o umbră de confuzii
și toate aceste lacrimi erau închinate omenirii.
Sunt absolutul imposibil al timpului,
fântână secată în mijloc de infern,
sunt aspirație de inconsistență, de dramă, luptă și căderi.
 

Nevăzut

Un nevăzător nu-și poate vedea lacrimile
decât atunci când lacrima-și alege drumul pribegiei
și când ochii-i plâng sub grea povară,
împotriva împovărătoare a moștenirii.

Cu lacrima rămasă în bezna adormirii
ce-și spală rușinea acelor zile de coșmar,
dansând înlăcrimat prin neantul ochilor singuri,
prin bezna oglinzii a sufletului murdar. 

Actual

În această noapte trecătoare,
cu zefir nervos, neiertător,
comunismul înflorește ca o floare,
ca un sindrom în acest popor.