Răzvan, omul pe care l-am cunoscut și care a sfidat toate legile naturii, nu are nicio legătură cu restul versurilor din poezie, pur și simplu mi-am adus aminte de el acolo unde nu-i și am vrut să-l reamintesc printre rânduri doar pentru simplul fapt că nu toată lumea uită.
Mi-am adus aminte de plimbările mele solitare
și mi-am mai adus aminte că toamna mi te-a luat
și mi-am mai adus aminte de glasul tău sublim;
ce greu a fost totul, neantizat chiar
și nu-mi pot imagina prezentul așternut pe
acest chin fără chintesență - Răzvan, lumea te-a uitat! -
Îmi privesc amorțirea în singurătatea mea lăuntrică
și-n acest timp uitat mi-am adus aminte de Chopin.
Știu, Chopin nu are nicio legătură cu tot ceea ce am spus,
dar mi-am adus aminte că ne-am iubit ascultându-i
nocturnele și undeva în sudul camerei noastre,
Dunărea-și izbea sărutul agresiv de țărmul betonat.
Oh, să nu crezi că aș fi putut uita luna lui Martie,
să nu crezi că aș fi putut uita vreodată tencuiala
căzută în pragul ușii, să nu crezi că te-aș fi putut uita vreodată.
- Răzvan, lumea te-a uitat! -
Afară bate vântul și teiul din fața geamului îmi
dansează valsul amorțirii și mă scoate din casă cu
dorința nebună de-a mă pendula-n natură,
dar nu cred că pot găsi începutul unei foste întâmplări.
(Și plec printre râuri de lacrimi izvorâte din niște ochi
fermecători, din chipul unei femei frumoase; mă-ntreb
dacă iubirea se poate repeta - ce gând nebun -.
- Răzvan, lumea te-a uitat! -
Aș pleca cu tine-n lume; într-o lume-n care nu există lume
și aș fi foarte fericit dacă te-ai imagina cu mine măcar o zi.
După tot ceea ce s-a întâmplat între noi, nici în zi senină
norii nu s-au risipit. Sunt încă izbit de melancolia întipărită
pe chipul tău. „Ce frumoasă ești, îți spuneam atunci; parcă
și mai frumoasă decât atunci când ne-am întâlnit
pe malul Dunării. Ce ochi adânci și gânditori; asemenea ochi,
îmi spuneam, ar fi trebuit să-i facă Pallagi. Sunt copleșit
de cea mai adâncă deznădejde. - Răzvan, lumea te-a uitat! -
Încă trăiesc sub presiunea lacrimilor; această primă ușurare
a marilor dureri, această încercare de timp și acest eșec al
întâmplării noastre).
M-am așezat în Grădina Botanică, sub castanul pe care l-am privit
amândoi cu ochii mați, pe acea bancă pentru hobiți.
„Vine toamna”, îmi spuneai cu glasul stins. „Vara noastră
va rămâne o amintire care doare și o aducere-aminte a nopților
puține pe care le-am petrecut iubindu-ne pe nocturnele lui Chopin.”
- Răzvan, lumea te-a uitat! - De ce să tot vorbesc despre amintiri
ce s-au rătăcit în prezentul scuturat de vise?
Priveam în sufletul castanului și-mi imaginam că-n drepta mea
stă aceeași fizionomie conturată în propria mea durere.
- Răzvan, nu toată lumea te-a uitat -.
