Trâmbițele slavei

Din spulberul tristeții atât mai pot îmbrățișa
să-mi fac un ștreang al vieții, să cânt, să pot uita.
Mă-ndemn să-mi iert prezența și ochii să mi-nchid,
mă-ntorc în nemurirea, în lacrimi de zefir.
Nu știu dacă-mi lipsești în suflet, nu știu să mă exprim,
în fața lumii și-a durerii, mă pierd, mă simt învins.
(Mi-am clădit cuvinte pe înalte culmi).
O, ce dor m-apasă, ce chin în țelul meu,
flămândă-mi nebunia, cruzimea de-a fi eu.
În coastele tristeții, prezența-i fără rost,
în lungul drum al vieții, descântec fără rost.