Nu am crezut că cerul poate plânge
și nu mi-am imaginat că Dumnezeu n-ar exista,
în timp ce maluri ard sub cerul liber,
ape curg râzând în gânduri spre calvar.
Toamna-i în pragul vieții noastre,
și când o privim, toamna-i ciungă,
ruptă parcă de schije ce-și aruncă lacrimi
tulburi, pline de praf și noroi
în drumul nostru solitar.
Oftăm obosiți în fiecare seară,
oftăm fără să citim, fără să iubim
și suntem istoviți de atâta bolboroseală,
uneori, de cenușiu, de moarte și de vis.
Toate aceste îmi aduc aminte de ziua
când ți-am pășit pentru prima dată în casă.
Camera ta avea tavanul foarte sus
și nici astăzi nu-mi pot imagina cum ajunsesem la tine.
Nu puteam să cred că sfera casei tale era o magie.
Mă simțeam ca un copil al străzii,
ca un orfan venit în casa unei regine.
Îmi aduc aminte cum pașii mei își lăsau amprenta
pe podeaua camerei tale - mergeam ca prin vis
și uitam pe unde treceam; totul era atât de ireal -
și nu pot uita comoditatea inimii tale,
cuvintele pe care le rosteai, lejeritatea
mâinilor tale de a gesticula și arta de a putea iubi.
Când m-am așezat pe scaunul din camera ta,
la masa din colțul din dreapta, cu o lampă înaltă
și un abajur de culoarea castanei, jos,
lângă piciorul abajurului stătea pierdută
o cutie plină de cărți despre Tarot.
Începuse să-mi fie teamă de tine, de ceea ce erai.
Camera trăia cu un semiîntuneric singur,
învelită de o respirație a ființei uitate.
Într-o zi îți voi spune ce înseamna ființa.
Nu-ți pot vorbi despre ființă pentru că
ființa se poate găsi în multe lucruri.
De exemplu, îți poți imagina un tablou de Modigliani?
Fiecare tablou are propria lui ființă!
Îmi mai aduc aminte de clipa când trebuia
să părăsesc locul tău magic, camera ta cu tavanul
foarte înalt. Îmi aduc aminte cum alergam peste podul
care despărțea orașul în două și nu voi putea uita
pașii tăi grăbiți în urma mea. Ce sentiment aș fi trăit
dacă mă opream? A trebuit să-mi ascund ființa în mâini,
să fug de frângeri care nu m-au putut vindeca.
Astăzi am rămas în continuare un nimic, un nimic absolut.
Acuma stau în bezna odăii mele și plâng,
și-mi mai aduc aminte de tot ceea ce am trăit, și mai
ales,
de tot ceea ce aș fi putut să trăiesc. Privesc golul
umbrit
al ființei mele și trăiesc cu sentimentul morții, și nu știu
cum se face,
dar parcă n-am trăit niciodată printre oameni, în lumea
aceasta.
Afară a venit toamna și natura freamătă sub picioarele
leșurilor verticale, sub tălpile imorale ale oamenilor.
Dar de ce vorbesc eu despre oameni? Afară plouă!
Norii sunt eroii pământului. Norii sunt mai puternici
decât razele soarelui și de fiecare dată când plouă,
îmi aduc aminte de ziua în care am părăsit camera
cu tavanul foarte înalt. Ce chin de atunci!
O, nebunie! Vino-n calea mea pentru-ntâia oara,
pentru noi, pentru dragoste și pământ,
deci vino tu, vino-n rugă și-n glasul meu de seară,
voiește să-mi trăiești în anii ce-au au pus a mia oară.
Smintit umblând și mereu în van purtându-mi toamna,
purtându-mi râsul înfiorător și singur, dar nu uita
că pașii mei îți vor auzi glasul, și groaza, și gândul
sub junghiul plin de umiliri. Cât de trist poate fi
totul;
să te întorci în trecutul tău doar cu gândul
și să nu existe certitudinea unei întâmplări reale.
Mi-e dor să mor pe scaunul unde te-am cunoscut prima
oară,
și mi-e dor de anii strâmbi ce s-au evaporat ca un nor
și de tot acest flux ce șterge fiecare urmă uitată
pe țărmul mării și fiecare dor pătimaș ce-l voi purta
veșnic
în noi. Mi-e teamă pentru că nu-ți voi mai scrie
niciodată!
