Gând

Epictet e singurul care a reușit să-mi răscumpere înțelegerea în menirea verbului pe pământ, să înțeleg rostul rațiunii mele și mai ales, să înțeleg de ce sunt. În Epictet am găsit răspunsul unei întrebări cu care mă luptasem mai bine de un deceniu. Tristețea e cel mai temeinic moft!

Inima-mi se-avântă

Să treci prin singurătate,
e ca și cum te-ai înfunda în
întuneric. Și pășești singur,
cu suspin și plânset, cu strigăt
rătăcitor la adresa umbrei tale.

O, această umbră fidelă de care
nu scăpăm; această umbră ce rătăcește
cu noi în chinuri întinse;
această umbră sumbră, zveltă,
ce-ngână prezența noastră, moartea
vechilor zei și fiecare oftat
frivol al strămoșilor noștri;

O, platonică iubire între noi
și umbra noastră, între cer și pământ;
la căpătâiul meu să zacă,
umbra unui cunoscut;
să fiu privit blând și cu mirare
de dorul greu ce-l port în gând.