Inima-mi se-avântă

Să treci prin singurătate,
e ca și cum te-ai înfunda în
întuneric. Și pășești singur,
cu suspin și plânset, cu strigăt
rătăcitor la adresa umbrei tale.

O, această umbră fidelă de care
nu scăpăm; această umbră ce rătăcește
cu noi în chinuri întinse;
această umbră sumbră, zveltă,
ce-ngână prezența noastră, moartea
vechilor zei și fiecare oftat
frivol al strămoșilor noștri;

O, platonică iubire între noi
și umbra noastră, între cer și pământ;
la căpătâiul meu să zacă,
umbra unui cunoscut;
să fiu privit blând și cu mirare
de dorul greu ce-l port în gând.