Epitaf în versuri

poetului, Nichita Stănescu

pe zi ce trece sunt tot mai apăsat
și-s demn să fiu sau să nu mai fiu
n-am nici fiu sunt blestemat
ca omul ce-și ara pământul

pe zi ce trece sunt în păcat
dar nu împăcat cu mine însumi
sunt veșnicul poet abandonat
vetust prezent în mine însumi

La 31 martie 1973, Nichita spunea: mă simt deja vinovat pentru că am trăit mai mult cu un an decât Mihai Eminescu.

Epitaf în versuri

lui Nichita Stănescu

Aici veghează un biet poet
ce-i plâns de-o lume întreagă
dar ce-i mai trist și inuman
că-i mort de-o viață întreagă

Și-s ani pierduți în pași tăcuți
prin versuri el ne cheamă
Nichita e mai frânt și trist
de-l uită o țară întreagă

Gând

 Dacă opera lui Bach n-ar mai fi existat, aș fi murit din amărăciune și aceasta trezește în mine o tulburare insistentă, nepoliticoasă chiar. Oh, ce inefabile tonuri domolite, mormane de gânduri însuflețite, amintiri înflăcărate ce-și dezvăluie în fața mea, minunata grandoare a muzicii.

Johann Sebastian Bach, 21 martie 1685 - 28 iulie 1750 

Maraton

Fug de o lume în delir
Fug de-acest coșmar
Fug spre un calvar străin
Spre nimicul abisal 

Pierduți

Pierduți sunt anii ce-n urma i-am lăsat
și-n urma ta, melodios pășeam iubind;
și-amurgul greu se va lăsa
pe-ntregul epitaf de pe mormânt.

Pierduți eram în lumea noastră,
nici umbre nu lăsam pe-acest pământ;
mi-aduc aminte de zările albastre,
de zborul lung, frenetic tremurând.

Pierduți visam pe-o bancă mărginită
și-n fața ei, un râu curgea;
nu-mi mai aduc bine aminte,
numele podului ce peste râu trecea.

Pierduți uitam de lume și de toate,
în pașii noștri aburiți;
poteci pustii în calea noastră,
de-atunci de când ne-am despărțit.