Zornăit de lanțuri

ce greu e să iubești o țară
când crezi că ești un zeu distins
când arcul ce-l mai porți în spate
când tolba de săgeți ți s-a golit

și n-am avut de ce mă minuna
într-o singură impresie apăsătoare
dar tot ce am văzut și am simțit
pedeapsă cruntă amăgitoare

și-n iubire se muncește ca la ocnă
cu trudă și cu pași mărunți
iubirea e o temniță ciudată
atunci când ești osândit și plângi

dar când pătrunzi în curtea-nvecinată
te lovești cu ochii de un suflet trist
neînchipuit de frumoasă-i viața
când ești ocnaș pe triste văi și cânți

și nu e timp să ne aprindem focul
să ne încălzim cu glasul posomorât
frământați de gânduri și de iluzii
acest amestec de osândiți la jug

prindeau curaj într-o sarcină anume
în lanțuri nu te miști cum ai fi vrut
cine știe ce-ar urma să spună
acest popor ce s-a pierdut în mult

stăm ferecați în companii străine
din lanțuri deportăm ce am avut
ieșim pe străzi pentru nimic anume
în groaznicul urât ce ne-a cuprins

și-i tot mai trist în înserare
durerea ce răzbate neostenit în noi
palizi arțăgoși și beți în iluzii
căutam zadarnic spectacolul din noi

țara se prăbușește condamnată
în loc să-ngenunchem în fața ei
cuprinși de cicatrici însângerate
ne amuzăm pe seama Ei

și trist închei aceste versuri
în timp ce alții se vor amuza cărunt
neînsemnată povară chinuitoare
la masa unde am stat și-am plâns