Foarte laconic

adu-mi aminte de prima dragoste,
îi spuneam gândului;
pentru că sufăr de astă toamnă,
îi șopteam gândului.

încă nu m-a lecuit fobia
îmi spuneam mie însumi;
nu mi-am descoperit menirea,
îmi șopteam mie însumi.

Gând

Nimic pe lume nu e mai trebuincios omului decât muzica și iubirea! 

Descoperire

n-am cunoscut-o niciodată
și a plecat străină de lângă mine;
m-a tot învinuit că n-aș iubi-o
ce cruntă-i lumea de azi pe mâine.

absența ei mi-este povară
în timp ce vântul mofturos adie;
pașii ei grăbiți îmi poartă
un spirt dus în veșnicie.

Gând

În România democrația nu a fost înțeleasă greșit, așa cum s-ar spune, ci democrația într-un popor mat sau într-un popor cu organizație capitalistă, cu lingăi împotmoliți în pragurile ușilor, e o democrație trasă la milimetru, ostentativă, belicoasă și-n același timp, o metodă de a-i face pe oameni să acționeze după moftul conducătorilor lor.

impresie adâncă

ce placut suntem părăsiți
de fiecare zi prin care trecem
și uneori ne afundăm în somn
fără să iertăm
liniștiți privim spre
farmecul ciudat al nopții
spre durerile oamenilor
pe care-i apăsam

te văd vioaie și pasionată
bogată ca-n aidoma arhitecturii Rococo
balsam febril
în anotimpul tinereții
o, nepătrunse întunecimi
febrile stări

iar eu stau culcat pe parchetul rece
întins submisiv
și tot așteptând
mă visez lânga râul ce se rostogolește
și privesc în sus de pe pământ

în sufletul meu se naște chipul unei iubite
clocotind în desfătarea unei stări
călăuzit de pași ce ma duc spre tine
din belșug alerg de dragul tău

e tot mai scurt spectacolul vieții
priveliști mărturii tremurător
mă clatin atât de cumplit
când vin spre tine
izbutesc plângând să te revăd

Pe neașteptate

De ceva timp scriu pe muzica
lui Arcangelo Corelli
și m-am tot gândit la tine
pentru că uneori sunt prost
de fapt
puțin naiv pentru că ți-am zis atâtea
și tu n-ai răspuns decât
c-o tăcere profundă
de ne-nțeles
și te tot gândești să pleci
dar încă n-ai idee că mă voi ofili
ca o floare pe un câmp arid
pe care nu l-a mai plouat niciun nor
de foarte mult timp

în timpul ăsta nu știu
ce să-ți mai spun pentru
că ție nu-ți place nici să citești
nici să mergi prin biserici să-l
asculți pe Bach
sau să nu faci nimic pe o bancă târzie
și atunci îmi dau seama
dacă sufletele noastre s-ar potrivi

naiv poate fără un țel
dar eu îți voi spune prin versuri
că te-am tot căutat
dar asta va fi minciuna secolului

tu va trebui să înțelegi că tragismul meu
va fi dispariția ta
și chiar dacă vei simți aceste rânduri
în inima ta nu va exploda nimic
pentru că mi-ai spus
că-ți place singurătatea la fel de mult
cum îmi place și mie
numai că eu chiar mi-o trăiesc singur
fără ajutor

mă ridic silențios de la masa
pe care-mi sprijin coatele atunci când scriu
și mă pregătesc de un drum
pe care nu-l accept
și voi păși pe el cu teamă poate
șchiopătând ca-n poezia lui Nichita
unde spunea:
„... ți-aș sărauta talpa piciorului,
nu-i așa că ai șchiopăta puțin, după aceea,
de teamă să nu-mi strivești sărutul?”

Gând

Tragismul României de astăzi e un moment istoric fără soluție. Ieșirea României din acest impas se poate realiza doar prin admirabila teorie. După treizeci de ani, între români s-a deschis o prăpastie pe care nimeni n-o va putea umple și, care, culmea, ne-a înstrăiant pe veci. România nu mai are [efect], ci d[efect]!