Cenușa supărării

Tot mai privesc în priviri blajine,
în ochi adânci de fată, și-o sclipire;
vetust cum sunt încă din pruncie
sfioasă-i viața asta și-o urgie.

Se-nalță-n mine gesturi, plecăciuni mărețe
și pasul meu tăcut, ars de noblețe;
lăuntru-i tot mai singur într-o lume rece
în mersu-mi neștiut, parcă, nimic nu trece.