unei
cu Bach veșnic pe fundal
mă imaginam cum ar fi fost să rămân împietrit în fața ei
să-i savurez zâmbetul plin de grandoare și parca
prins în robia ei puteam să-mi imaginez o lume fără moarte.
realizam că nu există nici început nici sfârșit
și trăiam cu impresia că existam acolo întemnițat în gând
în faptele obscure unde moartea triumfă - și dragostea -.
viața omului este un amestesc de contradicții
citeam în urmă cu ceva timp într-o carte și cumva
mă simțeam proclamat în speranță în biruința
unei vieți ce-i pradă deznădejdii în fața unor lacrimi
care n-au avut curajul să urle-n fața lumii
și s-au împietrit la marginea zâmbetului stărin.
trăiește pământul fatalitatea supremă
în exaltarea pașilor tăi și se rup izvoarele din adâncuri
ca-n vremea lui Noe... ah ce stare de frenetism
ce stare de pedeapsă divină pentru că m-ai tulburat;
aș străbate lumea pentru tine
dar ești atât de aproape...
