Cum mă zbat pe timp de ploaie

mă îmbolnăvesc în lipsa ta

și-afară plouă în amurg

cine se ține de cuvânt

e omul de demult

eu sunt nou și goana grea

mântuirea nu-i a mea

eu privesc în urma mea

dreaptă-i judecata ta

Servesc amintirea

dacă ai fi fost lângă mine

nu cred că te-aș fi iubit pururi

dar uitându-mă-n urmă

în estomparea ta

în lipsa ta

realizez că

cu cât te depărtezi mai mult

cu atât mai mult amplifici 

iubirea-n mine

și-ncepe să nu-mi mai pară rău

singurătatea mea devine 

plinătatea mea

și această stare de puț secat

mă transformă în ceva ce n-am mai fost

de cele mai multe ori plouă

și nu-mi aduc aminte nici de Cioran

nici de Stănescu

ci de amărâtul ăla de mal

unde te-am văzut ultima oară

mi-ar fi plăcut să știu ce faci

unde ești

și de ești acolo

cum gândești și cum 

te-ai transformat în tot acest timp lipsă

viața e un moft și uităm să profităm

chiar și de clipele cele mai dificile

uităm să profităm 

de iubirea prezentă și timpul

care n-are pardon în viețile noastre

ne zdruncină zilnic

dacă ai uitat astăzi să plângi...

niciodată nu e târziu pentru o lacrimă