lui Emil Cioran
În parcul vechi, cu frunze ruginite,
Mă plimb cu moartea pe-o alee rea,
Șoptindu-mi gânduri triste, rătăcite.
Parcul stă tăcut, bătrân profet,
Cu spini în frunze și lacrimi absurde;
Și fiecarea ram îmi pare-un vers
Scris de Cioran în nopțile pierdute.
Singurătatea-mi ține loc de vers
Ea-mi cântă-n minte, surdă și blajină,
O muzică tristă ce plânge în surdină,
Un zvon de clopt dus de-o vreme-n vină.
Mă dor cărările ce duc în neant
Și banca udă, goală de speranță,
Aici citeam Cioran, tăcut și blând,
În care mor cu-o liniște deplină.
Solitudinea - cerșetoare-n zi -
Îmi cere timpul ce nu-l știu,
Și-i dau cea mai rămas din viață
Ce s-a pierdut în parcul Sub Arini.
