În ceasul frămîntării

Mi s-a făcut dor de ea,
voiam s-o văd, s-o ating,
s-o ridic goală din acea frenezie
și să-i creez conturul cu mîinile mele.

Vreau s-o readuc în noapte,
să mi-o readuc, s-o simt...
O făptură a nopții, a tăcerii primăveri,
a liniștii sufletului meu.

Îmi recîștig libertatea privind-o,
atingînd-o într-o frenezie dornică
de a o iubi, păstrînd-o fantomă
a simțurilor mele, a gîndurilor...
Își revărsa obrajii pe pieptul meu
și simțeam cum sînii ei mă doreau!

România mai aparține României?

România mai aparține României?

Am ajuns în jale, 
în valea multor neamuri,
căci trist în țara asta
politic plînge neamul.

Ajuns să mă aseman 
cu-acest popor plăpînd,
căci doar în România
țăranul plînge crunt.

O țară fără regului,
o țară-n-străinată,
conducător de vase,
o Românie proastă!

Perfect de armonie
în iluzii și minciuni,
o țară fără nume
un jaf pierdut pe drum...

Un imn cîntat cu jale
fără emoții și suspin`,
un val de gînduri ne-nconjoară,
o Românie fără răspuns...

Dor de duioșie

Cînd ne vine dorul?
De cine ne este dor?

Întreb căci sunt singur,
dor mă simt și eu,
mă plîng în largul viciu,
mă plîng în al meu dor.

Tînjesc privindu-mi starea,
emoția mă cuprinde,
un cald cuvînt din noapte
privirea mi-o aprinde!

Un sfert de ceas va trece
cînd vei veni-n tăcere,
căci dor îți este ție
de patrie și cădere...

O dor! O dor de tine,
un cînt îndurerat debil,
un murmur simplu de cuvinte,
o soapta fără dor... 

Petrec a mele clipe,
petrec pe un mormînt,
solitar dosit de ziuă,
singur pe mormînt!

O cruce tumulara, 
un pat adînc pustiu,
o bortă fără nume,
un somn de veci pustiu!

Un gînd ce ma ucide,
o lacrimă de dor,
sinistrul gînd din veacuri
căzînd în acest gol.

Prin lacrimi curg aievea
plîngînd din acest dor,
mă vărs în lumea-mi tristă,
apus în acest dor...

Pierdut în scepticisme, 
neregăsit în acest loc, 
căci sincer fără mine...
să mor de acest dor!

Cînd ne vine dorul?
De cine ne este dor?

Spuse! Taine! ...ascultă-mă!

Licăresc într-o lumină difuză,
şi mă frămînt odată cu existenţa.

Mă întuneci cu frumuseţea ta
şi mă faci acelaşi cu tine!

Aş vrea doar o clipă să fiu
cu tine, singur, eu să te slujesc...

Doar o parte din mine să existe,
să-ţi port amprenta mereu!

I-au asupra mea durerile tale nesfîrşite,
singurătatea ta şi temerile tale!

Îţi venerez trăirea, existenţa ta supusă!

Împreună în liniştea tăcerii
ne constrîngem efemer...
Doar tu şi eu, acelaşi suflet,
acelaşi trup, acelaşi gînd etern.

Din zori şi pînă-nseară renăscut de cuvinte,
pufnesc în versuri albe, scrise, ocolite...

Vorbindu-ţi, mă simt ca şi cum
m-aş căţăra pe un zid de ghip...

Uneori sunt orb, dar cînd lucrurile
îmi par întunecate, atunci văd cel mai bine,
privindu-te în acest farmec...

Chintesenţă a cuvîntului

Îndurerate aceste cuvinte plăpînde,
aceste cuvinte rostite În şoaptă,
în tăcerea nopţii care ne cuprinde!
Dar tu, tu ai învăţat să asculţi efemer
să nu dai importanţa rostul lor,
ci doar esenţei...
Privindu-ţi ochii, mă necajesc vorbindu-ţi
mă văd alungat de cuvintele-mi...
Mă trîntesc într-o dragoste uitată,
uitată în copilarie, o imegine puerila a mea,
o ilustraţie prăpădită de imaginea mea...
În ce esenţă îmi percepi cuvintele?
Aceste cuvinte nostalgice şi suave!
Mă tîrăsc şi tînjesc dupa tine,
dupa puritatea ta, dupa mostra trupului tău!
Cît de minunată este tăcerea ta,
duioşia cu care mă atingi şi-mi vorbeşti
în tăcere... Tînjesc în căutare!

O dorinţă

Aş vrea să exişti doar tu, să exisit doar eu!
Să mă unesc cu tine tinîndu-ne de mîna,
să plutim nostalgic străpunşi de briza mării,
pe malul unui lac de lacrimi, de vise...

Aş vrea să-ţi şoptesc visele mele legate de tine,
să-ţi recit un vers făcut pentru tine,
să te alint în amurg, căci soarele apune,
pe nisipul ud, ce urma ne-o expune!

Aş vrea ca atunci cînd mîna mea te va atinge
să te simţi stăpînă, să te simţi iubită,
să-mi spui a tale taine pe drumuri pustii în noapte
căci sunt născut din basme, fericire îmi vei spune!

Ridurile gîndurilor

Îmbătrînesc timpuriu,
din aceasta îndopare de gînduri...

Sînt ani de cînd nu mai simt
nici o prindere, nici un sentiment profund,
nici o pornire, nici o aprindere
pentru cineva special din viaţa mea!

Cît de ciudat trebuie sa fie să iubeşti!
Oare cum o fi? Oare cîţi cunosc acest termen?
Al dragostei pure, al loialităţii!

Trăiesc poate judecand o carte, un fluture,
un fir de păpădie, un om, o lume întreagă,
şi mai ales pe mine însumi, fără să fi iubit,
fără să mă fi cunoscut vreodată?

Cît de triste îmi sunt amintirile!
Parcă m-aş privi într-o oglindă, într-un geam spart,
parcă mi-aş privi poza dintr-o ramă veche,
clasică, plină de praf, fără un acord muzical...