Gândul zilei

Îmi plâng lacrimile spre amurg şi viaţa-mi creşte spre neantul unui nesfârşit.

Plouă între noi

Plouă! E atât de bine când plâng
şi sufletu-mi e cimitir de lacrimi
şi n-am povaţă îngropată-n mine,
ci doar gânduri de singuratec!

Plouă! E atât de rău când râd cu lacrimi
căci nu ştiu de plâng sau râd,
şi tu cu lacrimi mă aştepţi pe-o bancă
şi nu ştiu de plângi sau râzi!

Plouă! Şi tot ce vreau să pot acuma
e să fiu al tău nătâng, să pot fi
a ta chemare, a ta jertfă,
al tau mormânt...

Gândul zilei

Visul de noapte este prizonier.

Ce trişti şi liberi suntem

Noi oamenii, oameni, neoameni,
trişti, netrişti, oameni trişti.
Ne pierdem timpul, timpul ni-l pierdem
în noi se nasc amintiri, amintiri

de neoameni, de pierderi de timp,
de netimp... Noi plângem, ne plângem
de oamenii neoameni şi tot ne plângem
că nu suntem oameni, dar nimic din tot ce facem

nu ne face a fi oameni, doar neoameni.
Eu mă gândesc omenesc la omenescul
gând al tău căci eşti om, om omenesc
jovial cu amintiri de oameni.

Eu singur plâng între oameni, plâng
într-o ruşine de neoameni, nu îmi e ruşine
de oameni, doar de neoameni. Tu privighetoare
eşti printre oameni, singură tu cânţi

pe o singură ramură ce-i fără oameni.
Cântul tău se transformă în lacrimi de oameni
şi aceste lacrimi de oameni se varsă
pe pomeţi de oameni, dar nu de neoameni;

zâmbim omenesc căci suntem oameni,
dar vandalismul creat nu ne face oameni;
animale de oameni, oameni de animale
şi tot ce-am spune suntem "oameni"...

Stăm liberi şi trişti căci suntem oameni,
sentimente de oameni, sentimente de neoameni
şi plângem, plângem, nu ne plangem de aceşti oameni
care nu mai sunt oameni, nu mai suntem oameni.

Animalice cuvinte de neoameni, animalice
sentimente de neoameni, creaţii de neoameni,
lacrimi de oameni, cuvinte de neoameni,
mofturi de neoameni, oameni de neoameni.

Răspunsul gândului

Prieteni, m-aţi întrebat cum
m-aş putea rătăci într-un viitor
mai diminuat decât prezentul, mai
antipatic decât trecutul şi mai
prezent decât prezentul.

Poate că acest lucru îmi este inefabil
în speranţă, în nefericita speranţă a mea.
Poate că acest gând, această stare
de rău, de bine, poate fi o fericire,
o jovialitate strâmbă pe care o zăresc pal.

Nu am cuvinte să mă închin, stare şi adăpost.
Nu am vremuri şi visuri de război ciudate.
Nu vreau soare şi căldura, vreau doar ploi,
tristeţi şi ură. Vreau amurg, Noiembrie
şi pamânt, piatră, sânge, lacrimă şi gând.

M-aş transforma în viitor să simt acele cântece variate,
acele cântece ale amurgului, ale tristeţii
şi ale tuturor simţurilor adâncite în mine.
Am fost cel mai puternic dialog pe care l-am
purtat cu mine însumi, cu propria-mi fiinţă.

Nu există nimic mai dificil decât propriu-mi gând,
propria-mi identitate. Adeseori îmi spun că sunt
un calvar, un nimic, un nimic zărit, atins.
Contemplarea propriei mele inimi îmi este un fapt
profund, emoţionant şi tulburător mie.

Gândul zilei

De m-aş putea rătăci în viitor!

Am vrut

Am vrut să înfloresc, să zâmbesc,
dar pot înflori în melancolie?
E ca şi cum a privi nu mai e privire,
ci un straniu sentiment de uimire.

Deodată aflu că vorbesc. Brusc,
vocea suav îmi cântă, un mugur,
o petală şi-un polen, un straniu
sentiment, un ciudat om efemer;

- Iată, ce aud nu se aude,
"îmi spuse mândrul tinerel"
şi ce zăresc, zăresc cu ciudă
căci sunt singur, singurel...