Să ne putem opri o secundă

Cu trupul gol savurez momentul
unei iubiri fără răspuns și fără glas;
un gând hoinar omoară timpul,
timpul scurt ce-a mai rămas.

Nu pot visa, nu pot gândi iubito
în vremea ce apune în glasul tău;
afară-i frig, se plânge și se cântă,
afară-i toamnă, va fi mereu.

Mi-e dor de nopțile-mi trecute,
mi-e dor de eu, Cioran și tu;
mi-e lipsă viața-mi fără tine,
mi-ești lipsă tu, expresie, anotimp. 

Mi-e trupul plumb de atâta nedumerire,
de atâtea ploi mortuare și delir;
măcar o imagine, măcar o secundă,
să facem o poveste din al meu mormânt.

Gând

Omul este un personaj al unui roman imperfect. Suntem personaje fără substanță, personaje în care nu s-a investit nimic spiritual; personajele unui autor socialist. - acest gând a fost zămislit sub presiunea unui Adagio de Handel.

Singurătate transcendentală

Frunzele au dispărut din ramuri
și acum ultimul gând se scurge,

stăm împreună, singurătatea și eu
până ce rămâne numai unul.

Gând

Misticismul este produsul minților rătăcite sau disfuncționale.

Valurile Dunării

N-am uitat valul Dunării
cum îmbrățișa inefabilul țărm al țării,
nu l-am uitat pe Chopin
dansând în bezna minunată a odăii.

Mi-aduc aminte de cuvintele tale,
de pașii tăi grăbiți, neadormiți;
mi-aduc aminte când ți-am plâns pe umăr,
în luciul Dunării ne-am oglindit.

Și timpul trece ca o amintire,
ca un cuvânt rostit cu ochii-nchiși;
o viață pe peron îmi este soarta,
alergând spre trenul pe care l-am pierdut.

Privesc în zare, în lumina înghețată,
călătorind prin timpul amețitor și lent,
mi-e dor adânc să te mai privesc deodată,
foarte adânc, adevărat și greu.

Mi-e mintea îngustată de atâtea luni livide,
trezindu-mă-n tăceri, în dimineți morbide;
privesc în țăndări, în oasele-mi topite,
în greutăți stradale, vise ne-mplinite. 

Gând

Închid ochii pentru a-mi ascunde lacrimile. În această zi voi practica mizantropia și nu voi permite contemporanilor să-mi savureze din chin.

Și-ai trecut pe lângă mine ca oricare alta

Și-ai trecut pe lângă mine ca oricare alta,
ca un gând pe care l-am uitat,
ca o amintire pe care mi-o aduc aminte,
adu-mi aminte să te pot uita.

Mă doare gândul nepăsării tale,
tălpile-ți amurg în pașii tăi,
mâinile-ți sunt toamnă veșnic călătoare...
trezește-mă când mor să nu te pierd.

Nici nebunia glasului pierdut agale
ce-și varsă-n  timp fragmente diavolești;
îți scriu aceste rânduri cu nepăsare,
acest cântec fredonat prin triste ploi.