Întâmplări

ne-am întâlnit pe-o viață-ngustă,
ea venind din sens opus;
ne-am atins unul de altul
și-am pășit în sens opus. 

Veghe

privesc în fața mea cuvinte,
adânc la simt, nu le rostesc;
mă-ndrept firav printre  ruine,
cu tremur, iscusit, firesc.

asupra mea, lipsit de tine,
în clipe amurgite n-a fost ușor;
m-am destrămat orbește fără tine,
nici nu știu ce sunt, ce-am fost.

privesc în sus la întâmplare,
trec zile reci fără să simt;
în grabă mă tot duc spre moarte,
cu pași grăbiți îți spun ce simt.

și plec în rătăciri de-o viață
și-alerg spre zări ce au apus;
mă uit la mine ce-am fost în viață
și văd curios acest destin.

Trec pe străzi încet

stă moartea
o tresărire sau o umbră
într-o zi sau noapte
nici nu știu
i-aș da o palmă s-o trezesc
din nemurire
din arcuirea unui moft plăpând

se încremenesc căscaturi
de oameni ce-s la fel de singuri
si-și venerează moartea
în preznetul dur
amărăciunea vieții
mi-e tot mai pustiită
și se-ntreabă lumea
ce-i atât de greu

aș scrie o elegie
în timp ce oameni mor
în timpul ce se scurge
și sunt lipsit de dor

mint cu vrăjmășie
căci mor de-atâta dor
mi-s tălpile refugiu
în propriul meu decor

O simplă repetare

unei

te-aș duce la toate altarele lumii
și chipul tău ce-i atât de blând
sub lumina unei lumi nebune
la pieptul tău să zac profund

tot ceea ce ești mi-ești măreție
un Adagio ce răsună atât de greu
poți fi muza unei seri de iunie
într-un Allegro ce-i la fel de greu

Răspuns

unei doamne și lui Emil Cioran

mă întrebase o doamnă:
„cum adică,
într-un neant ce nu-i finit?”
pe loc nu i-am răspuns
sub nicio formă
și m-am tot gândit
că neantul nu se va
sfărâma vreodată
de aceea nu-i finit
ci,-n expansiune precum Universul
fără să simțim
de fapt
zădărnicia vieții
în declinul verbului a fi

mă imaginez în fața morții
ca-ntr-un neant ce nu-i finit
bătrân sau tânăr
fragil sau foarte puternic
într-un timp posomorât

mor în loc să-mi trăiesc visul
și mă închid în tăcere judecat
mă surp paralel cu lumea
dar într-un mod mai delicat

Gând

De câteva săptămâni sunt nedespărțit de Matei Călinescu și citindu-l, am impresia că stăm într-o cafenea pariziană și ne povestim înlăcrimați exilul ostentativ de țara care ne-a zămislit deși, brusc, îmi dau seama că zac într-o cameră deplorabilă prin centrul unui oraș mediocru.

Atmosferă enigmatică

ce grea povară-i poezia
când te storci de tot ce-i chin
când crezi că totul se va duce
într-un neant ce nu-i finit

nu dai roade când nu se plânge
gândul care-i trist să-l scrii
de mori timid plângând în lume
ca-i să pleci și n-ai să vii

sar cuvinte din mine însumi
un poem un vers să-ți plâng
de-ar fi totul despre tine
în viața ta m-aș pironi