Eternă neschimbare

unei

Mi-e departe sufletul de tine,
nici gândul nu-mi mai e ce-a fost;
glasul tău nu mi-e lăuntru
nici pasul tău, prezentul meu.

Se lasă toamna, plină de cuvinte,
în versuri te amintesc vetust;
senzații de iubire mă apasă
și-aștept să vină seara, să apun. 

Deși e toamnă

toamna aceasta nu mi-a adus nimic
deși-i blândă m-a dezgolit sălbatic
deși nu plouă cuvânt enigmatic
deși ești senină toamnă lumină

pașii tăi sunt absenți în durere
deși te caut din priviri în muțenie
se va duce și toamna în ritm de sonată
preamultul rostirii otrava menirii

frunze cadeau triste de-o lună
și-mi adii printre rânduri și gânduri
în van te seduc când noaptea începe
pleoapa mi-e grea și toamna nu-i rece

Cuvinte fără sens

dor de Cioran și stările lui
de toamna care-mi este efemeră
de doamna pe care nu pot s-o uit
și de-o ploaie tristă de durere

mi-e dor de Manea și soția lui
de parcă-am fi cinat la aceeași masă
undeva pe-o stradă din Paris
Cioran jelea un dor de casă

departe pe fundal plânge Grigoriu
și noi abrupt ne frământăm
Culianu zace plin de sânge
la apus tăcut suspin mereu

suntem datori istoriei noastre
Celan ne strigă din aval
adio azur o despărțire
viața asta mi-e calvar

Obsesii

unei stări și unei iubiri

mă obsedează Bach, Cioran și Paler
mai nou, Călinescu și Culianu;
mă obsedează ploaia și vântul
și castanul toamna.

mă obsedează singurătatea...
nici singurătatea nu-mi mai e ce-a fost;
mă obsedează plimbările nocturne
și pasul care-mi e atât de greu.

mă obsedează un Allegro de Bach
și-un Minuetto de Boccherini;
mă obsedează caietele lui Cioran
și asasinarea lui Culianu.

mă obsedează că viața-i o coridă
și chinul de a citi pe pat;
mă obsedează cum toarce o pisică
și mesajul dintr-un epitaf.

Gând

către Emil Cioran

De mi-aș cunoaște sfârșitul, prin toate mijloacele l-aș repeta zilnic, ca atunci când va veni ziua, să nu fiu un diletant al morții! 

Lăuntrul

lui Emil Cioran

ce-i mai aproape decât lăuntrul?,
așa cum o spunea Rilke;
și vânt, și ploi, și vreme rea
pe toți îi ține-n case;
poeți, romantici, pluviofili,
aleargă afar` din case.
și zbuciumul confuz, deghizat etern
și negrul pământ, loc de epitaf;
acol sfârșesc poeții, chiar și-analfabeții...

ce flux de nimic că viața-i grea,
n-are logică și nici destin;
de m-aș putea preschimba-n ceva,
aș alege să fiu nimic, sau piatră.
am prins amarul vieții și gustul de-a muri,
m-arunc în risipiri eterne
și nu știu dacă-i vis, dacă-i compromis.
tăcut am fost, tăcut voi fi,
tăcută e și moartea, tăcuți sunt pașii-n cimitir,
tăcut adie ploaia.

ce înseamnă oare, o viață fericită?
lumea de afară să o zămbind?
să fie o vară eternă, un singur anotimp?
ce s-ar întâmpla cu toamna
și cu tot ce-i trist?, n-ar mai plânge norii,
nici lacrimi de sfinți.

se prăbușesc destine, dăinuiri de-azur,
ies cuvinte-afară dintr-un chin vetust;
se suferă de-o viață, învrăjbiți și triști
și-nvolburări profunde se iscau pieziș.
gându-i zvelt, în vechea închinare,
în ciuda tăcerii ce-ar fi trebuit să fim,
bucăți, frânturi, din vise se strecoară,
în clocotul tăcerii pe ascuns.
se strigă cu putere, totul se dărâmă
o, ce noapte tristă se așterne iar,
iar tu, tu, rămășiță, tot ce strigi e în zadar.

pasul trist nicăieri nu duce,
văicăreli profane, trup fără veșmânt;
domol, cu fruntea aplecată și sudoara plânsă,
zac într-o odaie fără legământ.
osândit de vreme, de strigătul lăuntru,
alerg pe un pământ ce m-ar măcina,
călcăm în picioare locul de odihnă
și fugim în case, nori se-adună iar.

Gând

România, după mascarada din 1989, niciodată nu a emis un „certificat de deces” Partidului Comunist care, culmea, încă-i îmbibat în nostalgia majorității (prin mersul la vot) pentru că, unii membri de partid doar și-au înlocuit carnetele de membru cu cele ale Frontul Salvării Naționale, aflat la putere imediat după ce se încheiase ultimul act din teatrul „Decembrie 1989”. În prostia românească, cronică ce-i drept, au fost judecați doar 25 de membri ai Biroului Politic și ai Comitetului Central al P.C.R. și 11 generali de securitate și miliție. Doar 29 de membri marcanți ai partidului comunist, ai securității și miliției au fost condamnați pentru „instigare la crimă”. Aceste condamnări se refereau doar la evenimentele dintre 16 și 22 decembrie. Pe lângă, 800 de persoane au fost susecte de „terorism” și au fost eliberate la începutul lui 1990. După 2004, când nemernicul de Băsescu câștiga alegerile, ridicase la rang de general, pe timp de pace, foști securiști, cât nu ridicase Hitler cu Stalin pe timp de război. Actualul șef al statului îi urmase exemplu, dar toate aceste chestiuni au devenit între timp clasificate, secret de stat și prin „Fereastra Overton”, dau ăștia cu voi de pereți prin toate mijloacele. Românului îi rămâne să se întrebe un singur lucru: de ce merg atât de greu treburile în țara asta? Dacă îți adresezi o asemenea întrebare, înseamnă că nu ai înțeles rolul comunismului și nici nu se mai pune problema să pricepi ce-i în jurul tău. Avea Cioran o vorbă mare: „despre fericire, pot vorbi doar din auzite.” Așa și poporul român, „despre politică, pot vorbi doar din auzite”.