Fără grai acum

O, ce înfiorător zac pe gânduri

și ce vremuri triste am străbătut;

uite, eram al tău, zvelt și singur,

în crunte stări ce nu apun. 

Nu-i vreme de visare pe fundalul vieții

și m-ascund mereu în bezna mea;

mă-nvârt mereu în nopți curmate,

în nopți carnale din amintirea ta.

 

Tăcută-i ziua în frământarea ploii,

în liniștea-ncordată ce se stinge vag;

și totuși, am lăsat totul în umbră,

în blânda mireasmă a cântului erai.

Impenetrabil

și stare și chin...

m-a umbrit cândva;

m-a izbit de una de alta

din beție în beție

și din sigurătăți în alte singurătăți

metalic cum sunt

în secolul acesta 

abia dacă mă mai străpunge ceva

mă oglindesc în mine

și pretind că-s cineva

de fapt sunt un nimeni

și nimic altceva

Mai aproape ca niciodată

dacă caracterul meu posomorât 

ar fi avut un aer serios,

în vremea întâlnirii noastre

m-aș fi comportat ca un gentleman bogat

și aș fi căutat trăsăturile tale delicate

pe care nu le-am contemplat în vremea de atunci.

toată mulțimea era nefericită pentru că te cunoscusem;

chiar și bogătașii cu onoruri se simțeau lezați

și, parcă, încă-i mai văd cu șoapte ademenitoare 

după prima noastră și frumoasă zi de geneză.

îngrozitor să te îmbulzești în propriile gânduri

sau sfaturi pe care ți le dai singur

și îmi aduc aminte zilnic cum am pătruns în sufletul tău,

ca apa pe sub pragul ușii.

ai fost stăruitoare, neobosită și mi-ai adulmecat cuvintele 

fără să te simți hărțuită 

și ai decis să mergi mai departe cu mine prin timp

dar eu n-am apucat să deslușesc ceva din asta

și te-am abandonat.

am fost copleșit, dărâmat pentru că, îmi aduc aminte, 

trebuia să ajungem pe Rue de l`Odeon nr 21 

să-l vizităm pe marele contemplativ; atât ne-a mai rămas.

nici în zi de azi n-am mai ajuns acolo unde mi-am propus

și mă simt zilnic ca un modest călător fără înfățișare 

și lipsit de orice noblețe. 

am avut un declin în viață pe care nu l-ai cunoscut;

trecusem într-o perioadă la literatura de tejghea 

și-am plâns pentru că nu puteam trece mai departe...

lipsea ceva-n mine.

mereu am fost diferiți de restul lumii

și nebunia asta ce zace în noi, e diferită de nebunia lumii.

exită în lume nerușinarea de a fi toți la fel.

numai noi suntem liberi pe deplin pentru că avem casele 

pline de cărți și prin asta, am reușit să cunoaștem mai multe vieți,

dar nu pe noi.

îmi place grozav să mă dărâm, să mă arunc în hău

în lipsa ta și-n același timp, să par dezinteresat de mine,

în prilejul de a fi singur în propria-mi stare oarbă.

îți mai aduci aminte când ți-am spus?

,,era prea frumos să am parte de frumos!”

și te-ai grăbit spre nimic, spre amabilul tău spirit 

care mă nimicește și astăzi.

am impresia că mă voi vindeca într-o zi,

într-o zi pe care n-o pot ocoli nici dacă mi-aș schimba destinul

și cu toate aceste gânduri, mă găsesc atât de meschin, asasinat parcă

într-o lume dărâmată din talpa societății până în elită.

dacă aș face un bilanț al lumii, cei care nu mai sunt

au un avantaj față de noi, aștia, mâhniți din orice;

noi ăștia care ne exprimăm suferința și fericirea în aceeași formă,

fără prea mult entuziasm.

cu ce mai poate fi convins unul din noi?

m-am zbenguit destul în toate formele și m-am căit

de tot ceea ce a fost lumesc și asta a fost și este 

piatra de încercare pentru unul ca mine. 

Gând

Treceam zilele trecute pe lângă barul la stadion unde am auzit o conversație între seniorii muncii: Noi ne-am trăit viața, spunea un domn sexagenar, fără prea multe regrete și cu ochii umeziți de alcool. Unde, la muncă? Singurul loc unde ți-ai făcut concediul a fost la mă-ta în Iași, spunea un sexagenar mai treaz puțin și plin de amuzament.  

Gând

un unic gând mă mișcă

cu patos și păstos mă plâng

cumplite stări se mai afirmă

într-un unic gând

Ceea ce nu am apucat să-ți spun

Îmi tremură trupul rece ca spada

Când mă gândesc că-n gând mi-erai,

Te-aș fi iubit cum albina iubește floarea

Și cum ploaia pe pâmânt se cuvenea.

Uneori albastrul cerului e palid

Și frigul din iarnă nici nu-l mai simt;

Îmbrățișarea ta mi-era eternă

De la primul nostru gând.

 

Nicio stare de fericire nu mai vine,

Toate-s pironite în văzduh;

Mă-ntreb în așteptarea-mi,

De ce oare nu mai vii? 

Zorii dimineții sunt de cenușă,

Aș dori să-ți spun că nu e demn;

Preocupat sunt pe zi ce trece,

într-un adânc m-afund mereu. 

 

Când vine starea

„ah, voi, care vă cutremurați

auzind exclamarea: El Dorado, El Dorado”,

spunea Nichita;

eu spun: Doradă, Doradă,

uitându-mă-n cuptor.