Gând

Dacă fiecare poezie ar fi urmată de o sinucidere, poezia ar deveni un act preparatoriu din unghi de vedere medico-legal. 

Posteritatea

nimic comun cu mine însumi
cu urgia mascaradei ce-i aici
aici în adăpostul limbii române
în tragedia colectivă  de flămânzi

ne refugiem amuzați de măștile rutinei
spulberând ruina unor măscărici
zgribuliți uitați pe scena lumii
noi actori veșnic îmbătrâniți

oare ce mai e ce mai rămâne
din omenescul verb a fi
decenii mediocre ne ascund trecutul
din bezna comunistă bâjbâim

sublimă limbă patrie-mamă
în drumul crunt spre capitalism
avem onoarea de a fi singurii
în călătoria inedită suferim

Uitat pe țărm

Mi-e dor de ieri, de astăzi și de mâine,
de răsăritul veșnic dintre noi;
neterminată dragoste ne va rămâne,
în toropeala gândului din noi...

Contemplam splendida-ți ființă,
cu calm, tristețe și absurd;
uitat pe malul despărțirii noastre,
cu lună, cu falnicul amurg...

Tristețe palidă a serii

Mă lupt cu mine însumi
cu neliniștit, exagerări și vis
mă lupt plimându-mă-ntr-o lume
cu traume și delir...

nici nu m-ai lăsat să-ți spun
ce simt, ce vreau, ce mi-am dorit
plimbându-mă pe străzi pustii
supremul verb de-a nu mai fi

ce vreme zumzăind apune
agitați frați și surori plângând
neamul meu nu-și mai revine
din agitația timpului pierdut

mi-e greu, mi-e foame și mi-e frig
mi-e dor de ieri și-alaltăieri
invincibilă tristețe înecată-n gând
o fericire, oriunde-ai fi.

Gând

Ateismul contemporan a ajuns una dintre cele mai deplorabile forme de convingere care, prin două argumente tânguitoare îi crește ateului reputația în fața omului mediocru. Ceva sinonimic a ajuns și acceptarea sodomiților și mai ales, oferirea copiilor spre adopție de către acești sodomiți inconștienți care vor schimba cursul unei societăți – deja – infecte; din nou, argumente tânguitoare cum că, sufletul adoptat va fi crescut în dragoste și armonie. (...)

Gând

Vorbeam cu Mihai despre moartea lui Brâncuși și Ionescu cum că, toată lumea tace și nimeni nu a scris un articol legat de însemnătatea acestui eveniment și-n timp ce mergeam alături de el, mi-am adus aminte de intelectualii români rămași definitiv în Paris; m-am gândit la ceva comic în acest sens: L`Oreal Paris! Pentru că merităm...

Ții minte-ntâia mea călcare?

Din când în când te voi călca pe picior,
te voi călca să-ți aduci aminte că sunt;
va fi vânt, va fi ploaie, va fi gând,
vijelioase stări răsărite din pământ.

Și-ți aduci aminte întâia mea călcare?,
flori răsăreau de nicăieri, păduri defrișate
se chinuiau să nu moară, în timp ce eu,
cu pasul viscolind, te călcam a doua oară.

Nu mai știu dacă te-am călcat a treia oară,
rătăcind în aroma vremurilor târzii,
târziul cățărat peste timpuri solitare,
în pasul întunecat ce ne calcă în pământ!