Amic în inamic

când măștile au fost smulse

ne-am prăbușit în hău, ridicoli;

ți-o jur că te-am iubit amice,

cu rupturi și reveniri ambigue.

Vorbele ce se rostesc

Dacă pașii tăi ar veni spre mine,

prin ploi, prin vânt sau prin cuvânt;

n-aș mai fi omul din suspine,

n-aș mai fi ratăcit pe drum.

Se moare astăzi din neiertare,

puțini ar mai contempla un cânt;

puțini ar mai înțelege oare,

o lacrimă lăsată după vânt.

Totu-i nou, așa se pare;

totu-i vechi, scrie-n Scripturi..

Ce timp vetust după o ploaie,

un gând sa scriu mi-e de ajuns.

Dincolo de stare

 unei

 

cu Bach veșnic pe fundal 

mă imaginam cum ar fi fost să rămân împietrit în fața ei

să-i savurez zâmbetul plin de grandoare și parca

prins în robia ei puteam să-mi imaginez o lume fără moarte.

realizam că nu există nici început nici sfârșit 

și trăiam cu impresia că existam acolo întemnițat în gând

în faptele obscure unde moartea triumfă - și dragostea -.

viața omului este un amestesc de contradicții

citeam în urmă cu ceva timp într-o carte și cumva

mă simțeam proclamat în speranță în biruința

unei vieți ce-i pradă deznădejdii în fața unor lacrimi

care n-au avut curajul să urle-n fața lumii

și s-au împietrit la marginea zâmbetului stărin.

trăiește pământul fatalitatea supremă 

în exaltarea pașilor tăi și se rup izvoarele din adâncuri

ca-n vremea lui Noe... ah ce stare de frenetism 

ce stare de pedeapsă divină pentru că m-ai tulburat;

aș străbate lumea pentru tine

dar ești atât de aproape...  

 

Jubilând

am trimis o durere pentru a te găsi

un cuvânt de ură de mine însumi

mi-ești elogiu bine-cunoscut

și mor acum spunându-ți:

 

mi-ești antidot în fericire

în tristețea pe care n-o-nțelegi

sculptez din tine mii de cuvinte

rebut al vieții mă prăbușesc

O privire infinită

povestea aceasta nu se va sfârși niciodată,

de fapt, nici nu-mi pot imagina când ar fi-nceput.

dincolo de ușa de lemn a acelui apartament obscur

care-i locuit de două pisici neînțelegătoare, de parcă,

toți strămoșii casei ar fi murit între acele ziduri, m-a poftit înăuntru

pentru prima dată în urmă cu câteva luni 

și am simțit că, cumva, voi rămâne acolo o perioada, împietrit

de atmosfera lăsată de cărțile din biblioteca, de praful neșters

care avea puterea de a mă face să simt un aer vetust, plăcut mie.

cu toate acestea, când și când, repetam nopțile și toate se asemănau

între ele; aveam sentimentul că prin noi nu va trece timpul niciodată

și că-n preajma noastră totul se comprimă și într-o zi când vom muri

vom muri tineri, nu bătrâni așa cum moare majoritatea. 

cioran i-a spus lui sabato: nu uita, sabato, că suntem blestemați,

nu toți oamenii au norocul să moară tineri. 

mă întreb în fiecare zi când va fi, când ni se vor trânti toate ușile în nas

și se vor pune lanțuri și zăvoare pe acele uși pe care 

nu le va mai deschide absolut nimeni niciodată.

în fiecare zi murim câte puțin și umbra noastră se estompează

din toate locurile prin care am trecut și-i vai de noi

că nu suntem nimic răsunător pe lângă tranșeele vieții.

ne grăbim în viață pentru nimic, înfometați de avuții,

șuete de cafenea și nopți pierdute. 

am respins zâmbete în decursul vieții și am ales tristețea

cu care mă confrunt de ani de zile și mă admir pentru această operă 

atipică atât de narcisistă sufletului meu.

aceasta e magia singurătății, magia jalnică a omului

pedepsit și nevinovat; aceasta-i povara trupului ruinat

care a trăit toată viața în orgoliu și nu se lasă ispitit de bine;

aceasta-i starea gândului de azi, de ieri și mâine

și mă privesc cu lehamite cum veghez la prăbușirea mea nesfârșită.

Repetându-mă

„Păi suferința este tocmai asta, ceva căruia nu-i ești superior niciodată.” Albert Camus 

 

ce gând catastrofal și intim

aproape nebăgat în seamă

să trăiești într-o Românie singur

aproape nebăgat în seamă

otravă-i viața nefastă decizie

zguduită în stări extravagande

câtuși de puțin demnă și lipsită

de anotimpuri și legănare.

 

Stare de alb

băusem un pahar cu vin,
glumeț și sobru în gust;

ingenios și fin, și, parcă,
îmi dă destule motive de râs.

îl citesc pe Mann
ascultând arii din Norma.

prilej de vaste discuții,
în gustul ingenios de vin.