Gândul scenei din izolator

În tăcerea moale aşternută
ca praful peste lucrurile
din camera în care m-am retras,
orice sunet mă face să tresar.

Mă simt odată cu cărţile, cu versurile
poeziilor lui Nichita, Eminovici...
Trăiesc printre lucruri şi cărţi,
igrasie şi amintiri...

Cât de solidificat îmi simt trupul,
lacrimile traversându-mi pomeţii
şi lăsându-mi urme cristaline,
urme solitare fără pereche.

Adulmec fără rost mirosul pustiu
al deşertului, mirosul de nisip
nomad. Mirosul strângerii
de mâna pustie care mă îmbrăţişa.

Renasc privindu-mi rândurile
rănilor care mi-au stors puterea,
creaţiile lirice ostentative
în melancolia lor, a cuvintelor.

Rabd ca o fecioară în singurătate,
ca un solitar într-un deşert,
ca un gând fără de minte,
ca o zi făr` de amurg...

Oftând înzecit înlăcrimat durerii
asuprit în rânduri şi-n triste văi,
pierdut sunt omul rugat durerii
în liniştea pierzării, tristelor văpăi.

Doar un sâmbure cristal de rouă
în vremea udă de lacrimi dulci,
când tot e farmec şi dat uitării
doar o lacrimă de dor şi plâns.

Efemere lacrimi şi nopţi uitate
de gândul trist al tristelor uitări,
lumina tristă ce-i obscură
în drumul meu cu paşi stingheri...