Dincolo de limitele inimii mele

Afară, ploaia cădea prin ceaţa alburie şi
o frunză smulsă din cununa de lauri a
destinului, parcă pluteşte în despărţirea ei,
în apusul verde trecător, estompat odată
cu venirea toamnei, cu frigul pustiu şi secetos...

Afară, când pomii dansează cu rădăcinile
ridicate spre cer, şi cerul plânge cu lacrimile
lui spre un alt cer, şi noi, noi oamenii,
plutim cu gândul îndreptat în noi, noi,
tot lăcrimând călcându-ne speranţa şi destinul;

afară, când paşii pustietăţii devin prezenţi
în amurgul sângeriu, plutitor de mireasma
nevăzătoare... Regăsind doar o urmă de adevar,
o urmă de falsă apărare, o mireasă a destinului,
a calvarului sufocat de cuvinte rostite de ură,

de plecăciuni şi folclor, lacrimi şi rugăciune.
Afară, plutind auzul greu al societăţii, al naturii,
al zilelor pline în seceta amurgului pustiu
şi toate aceste frământări le simt în sufletu-mi,
în apărarea pomilor pictaţi de lacrimile cerului.

Afară, mă tot frământ de iluzii şi adevăr şi
privesc în armonie cum toată natura-şi începe
destinul pierzării, destinul uscăciunii, destinul
toamnei... Frunze şi petale, crengi şi iarbă,
toate se despart de viaţă, se duc în neant!