Dincolo de marea de lacrimi

N-am să calc peste cuvintele tale
şi nu voi zdrobi adevărul tău,
n-am să învinovăţesc sinceritatea noastră
şi n-am să pot să fiu dispreţuitor.

Nu voi putea aduce luna dintre stele
şi raze de lumină să-ţi ofer, dar eu
scriind, privind cum zbor agale
cuvinte de iubire pictate-n nimbul tău;

n-aş putea să-ncerc măcar odată,
să calc pe umbra-ţi să ţi-o zdrobesc;
fericirea ta ce-i râu de munte lin
coboară, coboară în adâncul sufletului tău...

Şi de voi putea să te mint vreodată
cu lacrimi în ochi am să te mint,
şi n-am să fiu pictat de-o călimară
ci doar murdar de propriul meu veşmânt.

Cu tristeţea plec la drum în noapte
când somnul se va prăbuşi asuprea mea,
când visul meu e dus la tine-n noapte
şi eu nu-mi voi putea ierta greşeala mea.

Vocea ţi-o aud şi vântul anevoios va bate,
uniţi de mână vom zbura iubind,
cutremur ce va fi în urma noastră
atunci când totul va lua sfârşit.

Când raze de lumină vor spinteca cuvântul
şi vorbele-mi vor fi surâs în vânt,
când tu vei sta cuprinsă-n agonie
şi eu cuprins de umbra unui gând.

În valul unei lacrimi, duioşie şi agale,
flămând urnesc secunda dintre noi,
cuprind tot cerul cu privirea-mi
şi zâmbet trist al nopţii, al cerului din noi.

Plutesc în îmbrăţişarea văzduhului albastru
când flacăra furiei mele arde plină de cuvânt,
o dată cu ea, ard multe alte lucruri,
şi noi pierduţi ca două raze în pământ...