Suprimare a propriei vieți

Mi-aş pune un batic solid în jurul grumazului meu
şi m-aş lăsa pendulând în adierea unui vânt pal,
sub o ramură de pom, o ramură de nuc...
unde trupu-mi legănând în voia sorţii lui;

Când sufocat mă voi simţi odată,
şi biruinţa mea ce-i leneşă, trufaşă
va năpusti asupra mea cu o faşă mult prea deasă
şi rugându-mă la cer, la iad şi la mister...

Când sufletu-mi va părăsi trupul şi din creştet
îmi vor ieşi primi viermi atunci voi pieri
într-un sfârşit fără răspuns, fără cale...
şi tot ce-am făcut, am lăsat neterminat!

Aceste versuri vor fi ultime, fără punct
şi fără un final de trăi, de viaţă...
Când se vor termina minutele mele, zilele
şi orele, atunci voi pluti spre tărâmul cald...

Voi muri într-un amurg părăsit, într-un amurg
deşertic, estompat în tenebre şi fără vlagă.
Nu voi ajunge înflorit că o floare, ci doar
un drum călcat în picioare de copite şi-njurături.

Poetul sihastru

În răsăritul dimineţii, lângă soba
cea pustie unde doar poetul plânge
şi lacrima-i pustie... Cu lacrima-i
în palmă şi vântul greu adie, doar

gând bizar de toamnă, doar dor
poetic, cântec. Ştergând cu dosul
mâinii obrazul plâns de cântec, şi
floarea-i se usucă sub lacrima ce-i cântă;

Poetul şedea lângă fereastra larg deschisă
meditând pe un fotoliu şi privind afară trist.
Cor de vrăbii, cor de vânt adie, nici apa
nu-l mai udă, nici vântul nu-l mai zvânta.

Sinele de mine însumi

Acest Sine nu este aşa,
nu este aşa.

El este necuprins, căci
nu este cuprins;

indestructibil, căci
nu este distrus;

fără legătură,
căci nu se leagă;

nelegat, el nu este
tulburat;

melancolic, el nu este
şăgalnic

Viraha

Sunt legat în lanţuri ca smintiţii
închis într-o celulă, hămesit
bătut şi torturat de mine însumi
prin lacrimi şi prin ziduri mă simt rănit.

Şi printr-o moarte timpurie
ce stă închisă-n pieptul meu,
nădejdea mea şi mângâierea
sunt lacrimi ce mă urmăresc mereu.

Ador înalta ta splendoare
dar să mă chinui în al meu trup
şi simt cum totul n-are viaţă,
simt cum totul i-a sfârşit.

Această floare ce străluce
ca un vultur făr` de gher`-
eu stau şi plâng în astă lume,
plâng şi plâng în nori de fier.

Sicomori pierduţi iubito,
să ne plângem legaţi la mâini,
la pieptul tău să cad pe gânduri,
să fiu altarul tău de plumb...

Dragostea nu moare

Seara cădea treptat, bolta cenuşie
se întuneca tot mai tare şi începeau
să se arate stelele...

Încercam să-mi amintesc de trecut,
dar totul era nebulos. Aproape că
nu mi-am atins destinaţia sufletului meu,
vraja priceperii de neatins.

Tot trupul meu se cutremură
într-o durere de nestăpânit.

Strigam: Euclid, Euclid, Euclid!
Toate aceste trăiri le
simt dupa atâta amar de vreme,
atâta timp de vis şi agonie...

Îmi îndreptam ochii spre "Amrita"
şi cugetul meu era una cu pământul.
Euclid, de ce ţi-ai minţit sufletul?,
aceste confesiuni absurde m-au dărâmat;

"Când timpul îşi va pierde minutele
şi clipele" atunci voi renaşte. Amurgul
vieţii mele renaşte odată cu venirea
unei noi dimineţi.

Mă simt atât de zidită în acest timp
nemăsurat, perpetuu. Plâng şi renasc
în imaginaţia mea, amintindu-mi-l pe
Mircea la vârsta lui fragedă.

Dar acum părul i-a devenit alb
ca şi omătul; la fel sunt şi eu?
Mai sunt eu cea pe care el a cunoscut-o?
El e cel pe care eu l-am cunoscut?
Unde-mi sunt zilele?, în care

am stat în atâta agonie şi despărţire,
în toţi aceşti ani agonisiţi în nemăsurare...

Euclid, Euclid, Euclid!

M-am pus în postura Amritei şi am încercat să scriu un poem care să asemene "ruperea" dragostei dintre Mircea Eliade şi Maitreyi Devi. Anii de despărţire care au trecut între cei doi, au fost ani care nu s-au putut măsura în timp. Iubirea lor e veşnică, e acolo pe acel piedestal la o înălţime destul de ridicată. Iubindu-se au dobândit un adevăr, făcându-se excepţie în fanteziile pe care Mircea Eliade le-a trăit atunci când a locuit în Calcutta, oraşul în care Maitreyi Devi locuia cu părinţii...

Sunt tânăr, Domnişoară

Cu toate că sunt gelos
şi mă târâi ca o viperă
cu creastă, tinereţea
mea este arzătoare;
îmi cântă păsărelele
pe bolta inimii mele
şi înfloresc muguri
din cuvintele mele.

Sunt atât de tânăr!...
Un mugure de crin
îmi este geamăn, o pală
de vânt îmi este idea,
o seară de amurg
îmi este lacrima
şi doar o pată-n suflet
îmi poartă greu tristeţea.

Sunt tânăr, domnişoara mea
ca şi tulpina unei păpădii,
ca zorii unei dimineţi
timide... înfloresc
alături de trupul tău tânăr
ca o lacrimă în creştere;
fermecat sunt domnişoară
când te zăresc întinerind...

Sannyasi

Când singurătatea
se va năpusti asupra ta,
scriitor nebun,
unde-ţi este fiinţa?

Când solitarul suflet
îţi va şoptii moartea,
scriitor nebun,
unde-ţi este fiinţa?

Când ochii tăi
nu vor vedea lumina,
scriitor nebun,
unde-ţi este fiinţa?

Pustnic între munţi,
cărţi, mizantropie,
scriitor nebun,
unde-ţi este fiinţa?

Lună înlăcrimată

Luna străluceşte într-o astfel
de noapte, când blândul
vânt săruta copacii...

Stelele îşi scaldă lumina
în luna aguridă şi
străluceşte difuz într-o pală...

Luna, tristă şi plânsă cum e,
arată ca o zi de iulie
acoperită de nori.