Contur timpuriu în toamnă

Ploua mărunt, a toamnă, cerul părea a fi
un clopot de plumb şi totul avea forma
să te indispună iremediabil.

Eu, păşind prin ploaie şi zâmbind
într-un pesimism modern, poate prea puţin
conturat de nostalgie, dar zâmbind,

mă îndreptam spre dreptate, adevăr...
Vântul îmi înconjura trupul şi mi-l
adulmeca ca pe ceva cald, copt;

Care mi-au fost limitele mele? Şi unde-mi
pot fi lacrimile care mi-au curs şuvoi,
triste şi adevărate în pesimismul meu?!

Acuma e târziu pentru seninătate, e târziu
pentru încercarea mea de a fi, de a spune
singurătăţii mele adevarul simplu.

Aş vrea să fiu o parte dintr-un chiparos,
o urmă nesigură şi un calvar de lacrimi triste...
Dincolo de lacrimi e doar un singur trup!

Însămi

Sunt melc şi îmi doream să fiu o vază,
dar fiind floare, în vază m-am aşezat
şi fiind ploaie, în melc m-am transformat!

Gândul zilei

Mă tem de teama optimismului meu!

Bântuit de gânduri

O lumină tristă, pudrată, tandră,
în depărtare o ceaţă uşoară, plumburie,
aburită, din care peisajul se desprindea
de ireal, ca într-o pânză de pictură,
ca într-un tablou reliefat...

Câte culori! Câte margini în acest răstimp,
câte lacrimi curg de sus şi câte zâmbete
sunt pe-al meu chip? Zâmbesc cu o infinită
tristeţe şi cu o vagă amărăciune în colţul gurii mele
şi mă simt vinovat ca-n privirea-mi tristă.

Totul trece şi sunt sedat în singurătate,
dorm şi dorm cu privirea-mi ţintă spre nori,
spre norii care nu se văd, dar ei sunt undeva în ceaţă,
undeva unde amurgul nu moare şi rămâne viu,
viu ca Enoh în văzduhul plumburiu.