Contur timpuriu în toamnă

Ploua mărunt, a toamnă, cerul părea a fi
un clopot de plumb şi totul avea forma
să te indispună iremediabil.

Eu, păşind prin ploaie şi zâmbind
într-un pesimism modern, poate prea puţin
conturat de nostalgie, dar zâmbind,

mă îndreptam spre dreptate, adevăr...
Vântul îmi înconjura trupul şi mi-l
adulmeca ca pe ceva cald, copt;

Care mi-au fost limitele mele? Şi unde-mi
pot fi lacrimile care mi-au curs şuvoi,
triste şi adevărate în pesimismul meu?!

Acuma e târziu pentru seninătate, e târziu
pentru încercarea mea de a fi, de a spune
singurătăţii mele adevarul simplu.

Aş vrea să fiu o parte dintr-un chiparos,
o urmă nesigură şi un calvar de lacrimi triste...
Dincolo de lacrimi e doar un singur trup!