O lumină tristă, pudrată, tandră,
în depărtare o ceaţă uşoară, plumburie,
aburită, din care peisajul se desprindea
de ireal, ca într-o pânză de pictură,
ca într-un tablou reliefat...
Câte culori! Câte margini în acest răstimp,
câte lacrimi curg de sus şi câte zâmbete
sunt pe-al meu chip? Zâmbesc cu o infinită
tristeţe şi cu o vagă amărăciune în colţul gurii mele
şi mă simt vinovat ca-n privirea-mi tristă.
Totul trece şi sunt sedat în singurătate,
dorm şi dorm cu privirea-mi ţintă spre nori,
spre norii care nu se văd, dar ei sunt undeva în ceaţă,
undeva unde amurgul nu moare şi rămâne viu,
viu ca Enoh în văzduhul plumburiu.
în depărtare o ceaţă uşoară, plumburie,
aburită, din care peisajul se desprindea
de ireal, ca într-o pânză de pictură,
ca într-un tablou reliefat...
Câte culori! Câte margini în acest răstimp,
câte lacrimi curg de sus şi câte zâmbete
sunt pe-al meu chip? Zâmbesc cu o infinită
tristeţe şi cu o vagă amărăciune în colţul gurii mele
şi mă simt vinovat ca-n privirea-mi tristă.
Totul trece şi sunt sedat în singurătate,
dorm şi dorm cu privirea-mi ţintă spre nori,
spre norii care nu se văd, dar ei sunt undeva în ceaţă,
undeva unde amurgul nu moare şi rămâne viu,
viu ca Enoh în văzduhul plumburiu.
