Hei, mândră privighetoare

Hei, mândră privighetoare
ce-mi rămâne din tine?
Amintirea, gingăşia ta,
surâsul tău uşor, diafan,
înmiresmat,

imaginea ta plutitoare, caldă,
şi nespus de dulce a celei vii,
mai dulce chiar decât cea vie,
pentru că ştiu prea bine că într-o zi

mă vei părăsi fără urmă, iar eu,
eu unde voi rămâne? Eternitate?
Eternitatea îmi năruie plăcerile!

Amintirea ta o voi purta în veci,
fanotmă iubită, pisică voluptoasă
plină de gânduri ca un cireş
de flori în amurg de primăvară.

Aşează-te pe un singur trandafir,
unul singur, fără spini, ca nu cumva
să-ţi răneşti ghearele, să nu-ţi înţepi
amintirile şi poate uitările tale.

Adu-ţi aminte de o singură floare,
roşie, albă... să fie pe placul
ochilor tăi ca la vedere să fiu
ceea ce tu îţi doreşti, ceea ce tu vrei.

Destinu-i doar o vorbă şi vorbele sunt vide!

Scrie-mi cu lacrimi atingerile tale,
şoaptele pe care tu le-ai rostit.
Scriele în nori, în amurg...
Voi privi spre cer şi voi înţelge!

Trandafirii

Trandafirii s-au scuturat,
încetul cu încetul, din
pricina vibraţiei, şi-au luat
zborul, unul câte unul...

Revelion

Ce prostie să serbezi cu atâta încăpăţânare trecerea unui an în sosirea altuia. Obligaţia şi dreptul lor să vină şi să treacă. Lumea asta, bătaie de joc în faţa timpului. Şi să te mai şi bucuri că anul s-a pierdut şi despre celălalt nu ştii nimic în ce te priveşte.

Gândul zilei

Bărbatul şi femeia cred că se aleg unul pe celălalt...

Moartea lui Klaes van Baarnheim

Klaes murise tulburat,
singur, trist şi-ndepărtat.

Fără început şi fără capăt,
o vreme nesfârşită de
disperare şi de linişte...

Klaes murise tulburat,
în mizerie, lacrimi...

murise tulburat!

Surâs polemic

Îţi priveam lăuntric ochii
şi te simţeam copleşită în tristeţea ta
nu visam că încă, îţi plâng ochii,
nu ştiam nimic ce-i în calea ta.

Aveam o teamă în a te atinge,
aveai surâsul tău pierdut,
nu ştiam privindu-ţi ochii
singură surâdeai la nesfârşit.

Nu eram decât cu doi paşi înaintea ta,
dar privindu-ţi chipul peste-mi umăr
simţeam cum surâzi în urma mea
şi eu cu un surâs, te priveam lăuntric.

Sceptică şi pesimistă în surâsul tău
priveai îmbujorată peste-ţi gânduri,
singură erai pierdută-n lumea ta;
trist îţi e surâsul, tristă-i calea ta!

Această ramură a tristeţii

Această ramură a tristeţii
a cărui urmă peste noi
de ieri, de azi mă tot sugrumă
mă face lent, mă face mort.

Această ramură a tristeţii
ce-i duh din mine jovial,
umbrit pământ de astă lume
umbrit de somnul inuman.

Umbrit de somnul inuman
a cărui trai piedestal,
mă tot frământă universul
sufletu-mi e inuman.

Umbrit de somnul inuman
mă tot târăsc văzându-mi chipul
din tot ce fac e inuman,
mă tot scârbesc privindu-mi chipul.

Mă tot scârbesc privindu-mi chipul
uitându-mă mă-ntreb zâmbind;
eşti tu oare gând poetic?
ochi ce plângi la nesfârşit?

Mă tot scârbesc privindu-mi chipul
şi-am să plec prin ploi şi vis,
n-am să vin să-ţi tulbur visul
cântul meu, un cânt tăcut.

Adio

Alerg în nesfârşit,
în visuri şi tristeţe,
doar un gând mai am de spus,
adio, adio frumuseţe!

Am să plec în umbra-mi nopţii,
am să cânt în neant sfârşit-
cu mintea-mi plină de iluzii,
adio, aşteaptă-mă căci vin curând!

N-am să dau nimic uitării,
amintiri şi lacrimi mi-au rămas,
mă zbat zăcând în calea serii,
aşteaptă-mă, nu te-am uitat!

Gândul zilei

În tablouri, Nevinovăţia nu poartă bijuterii...

Am adormit

Am adormit pe un tăiş de cuţit,
pal sau fără de culoare
şi trezindu-mă amorţit,
tăiat, trist şi uitat într-o uitare.

M-am tot uitat osos albastru,
m-am tot privit înlăcrimat,
oglinda care-mi reflectează
tăişul de cuţit uitat.

De-aş merge singur pe o cale,
un drum ce lacrimi a vărsat
şi tot păşind într-o uitare
adormit cum sunt, - tăiş uitat!