Îmi spuneam anevoios odată

Îmi spuneam anevoios odată
că sunt singur și-ncruntat,
dar prin prezența-ți feminină,
cu ochii-n ceruri m-ai ridicat.

Îmi spuneam anevoios odată
că-s plecat în lume-nlăcrimat
și-alerg, alerg spre infinituri,
cu gândul amorțit și destrămat.

Îmi spuneam anevoios odată
că nici lacrimi nu mai plâng
dar m-ai făcut să simt tristețea,
amurgul, gânduri din trecut.

Înorat și trist e cerul,
îmi spuneam anevoios privind
și pașii mei se șterg în urma-mi,
dar sunt oare fericit?

Ignorat de mine însumi,
îmi spuneam anevoios privind,
nu-s creat de-aceste vremuri,
sunt născut cu gând trecut.

Îmbujorat, timid și singur,
îmi spuneam anevoios privind,
oglinda care-mi reflectează
chipul de bărbat matur plângând.

Rugăminte la marginea chipului tău

Înfățișarea-ți frumoasă și senină,
ochii-ți sunt strălucitori,
părul și sprâncenele-ți negre, albul
și rumeneala feței tale;

totul stârnește a voie bună,
a simpatie, delicatețe și sensibilitate.
Mă simt nou înaintea ta, nou dar singur
și fără gram de speranță în a mai trăi.

Cu frumusețea ta voi trece munții,
mă voi vindeca de singurătate și nu voi mai plânge.
Dar oare tu prin farmecul tău stelar
vei putea fi ceea ce ai fost cândva?

Cerință libelulică

Tu îmi ești destinul și speranța,
ascultarea mea de azi, de mâine...
Tu mi-ai deschis calea spre optimism,
spre zâmbet, seninătate și cuvinte.

Eu nu am reușit ca toate aceste gânduri
să le așez în ordinea în care tu le-ai pus.
Eu am rămas la fel de îngăndurat
și solitar precum un nomad înlăcrimat.

Zilele se duc fără-ncetare și eu
rămân neschimbat înaintea ta. Sunt eu,
cel cu sufletul sfărâmat, cu starea
mea de pesimist, dar plin de gânduri.

Tu, cea de care eu m-am îndrăgostit,
tu, cea care îmi ești gândul, lacrima
și frenezia mea, neantul și zâmbetul...
Tu, cea pe care o iubesc, o simt și o ador.

Tu libelulă solitară care stai și plângi în amurg,
tânjești după cuvintele mele dar nu ai curajul
să-mi vorbești, să-ți arăți starea schimbată
și curajul tău de a fi, de a iubi...

Singură ești, singură vei rămâne cu acest comportament...
Când aripile-ți vor mai înceta a bate, atunci mă vei căuta,
atunci cu lacrimi vei striga spre norii amurgului
și tu în plânset vei avea un chip stelar...

De ce zbori în nesfârșituri? De ce solitudinea ta
e geamănă cu solitudinea mea? Întrebări fără răspuns,
răspunsuri urmate de întrebări și noi tot în amurg
privind cerul ne întrebăm fără răspuns...

Dă-mi aripa în ocrotirea mea, oferă-mi zâmbetul tău,
privirea, sărutul și simturile tale delicate.
Lasă-mi drum liber spre sufletul tău, lasă-mi
un semn să pot veni spre tin`, lasă-mi-te-n veacuri.

Gândul zilei

Dacă aripile ți s-ar frânge în calea mea, voi veni în ajutorul tău libelulă...

Sfârșitul unei libelule

Spre cer încercam să mă înalț,
să plutesc spre zări, amurg și nori.
Spre cer credeam că mă înalț,
dar vântul m-a frânt în bucăți.

Mă desprind de lume, de oameni și tine
și zbor spre sfârșit, amurg și nori;
Singur voi muri înălațat spre ceruri
singur voi pluti în neant îngândurat.

Și de-ar fi să zbor prin ploaie,
aripile-mi se vor uda,
dar știu suav că-n ale tale brațe
aripile-mi se vor usca.

Stare de libelulă solitară

Afară e cald! Soare, păpădii,
insecte și cântece inefabile.

Totul e atât de senin, atât
de sensibil și suav încât

nu-mi pot regăsi starea mea
de om solitar, pesimist și incolor.

Șoaptă libelulică

Vocea ei sună catifelat!
Mă infioară din creștet
până-n tălpi

și simt valuri de tensiune
în propriul meu trup
din vina plăcerii ei.