Cerință libelulică

Tu îmi ești destinul și speranța,
ascultarea mea de azi, de mâine...
Tu mi-ai deschis calea spre optimism,
spre zâmbet, seninătate și cuvinte.

Eu nu am reușit ca toate aceste gânduri
să le așez în ordinea în care tu le-ai pus.
Eu am rămas la fel de îngăndurat
și solitar precum un nomad înlăcrimat.

Zilele se duc fără-ncetare și eu
rămân neschimbat înaintea ta. Sunt eu,
cel cu sufletul sfărâmat, cu starea
mea de pesimist, dar plin de gânduri.

Tu, cea de care eu m-am îndrăgostit,
tu, cea care îmi ești gândul, lacrima
și frenezia mea, neantul și zâmbetul...
Tu, cea pe care o iubesc, o simt și o ador.

Tu libelulă solitară care stai și plângi în amurg,
tânjești după cuvintele mele dar nu ai curajul
să-mi vorbești, să-ți arăți starea schimbată
și curajul tău de a fi, de a iubi...

Singură ești, singură vei rămâne cu acest comportament...
Când aripile-ți vor mai înceta a bate, atunci mă vei căuta,
atunci cu lacrimi vei striga spre norii amurgului
și tu în plânset vei avea un chip stelar...

De ce zbori în nesfârșituri? De ce solitudinea ta
e geamănă cu solitudinea mea? Întrebări fără răspuns,
răspunsuri urmate de întrebări și noi tot în amurg
privind cerul ne întrebăm fără răspuns...

Dă-mi aripa în ocrotirea mea, oferă-mi zâmbetul tău,
privirea, sărutul și simturile tale delicate.
Lasă-mi drum liber spre sufletul tău, lasă-mi
un semn să pot veni spre tin`, lasă-mi-te-n veacuri.