Halima

Într-o devălmășie descurajată
mă gândesc și trăiesc cu amar,
rătăcesc pe drumuri (stră)bătute
și evadez din amorțeala anormalității.

Sufletu-mi e otravă sublimă,
gândul, o faimă gingașă, funebră.
Starea, nostalgia sinuciderii
și mă împietresc privindu-mă.

Îmi pot accepta sfârșitul,
sângele vinovat de freamătul veninului,
tăcerea inimii mele morbide
și renunțarea încremenită de-a mai trăi.

Sunt un laș al normalității,
o renunțare a ființei,
o epavă a fericirii
și-un răsunet prelungit în amurg.

O teamă

M-am temut de un gând de-al tău,
de amintirea ta pe care nu o pot șterge,
de zâmbetul tău libelulic și
de zborul tău haotic.

Am visat noaptea trecută

Am visat noaptea trecută
propria mea poezie.
Am visat-o așa cum e ea,
tristă, singură și fără rimă.

Am visat noaptea trecută
propriile mele lacrimi.
Le-am visat așa cum sunt ele,
triste, singure și fără glas.

Am visat noaptea trecută
propria mea înmormântare.
Am visat-o așa cum va fi ea,
veselă, dilematică și fără oameni.

Am visat noaptea trecută
propriul meu vis.
L-am visat așa cum e el,
trist, morbid și fără viitor.

Nichita Stănescu

N-ai fost decât o
pată de sânge care vorbește,
îngerul refuzat de păsări,
steaua Canopus
și frunza în mijlocul toamnei.

Dacă timpul ar fi avut frunze, ce toamnă!
(Spuneai plângând... )

Părintele poeziei te-am numit,
maestrul nebun al melancoliei
și ai fost cândva viu,
viu ca un zâmbet, ca o fericire,

ca și cum ieri ar fi curând,
ca și cum ai fi mort și totuși alergând,
ca și cum ai vedea munții plângând,
ca și cum, ca și cum

și eu aș fi mort de mult!

Istoric al toamnei

Dacă sufletul mi-ar fi
pietrificat,
nu aș mai putea
să iubesc toamna,
senzația morții
de Octombrie,
de sfârșit, de plâns
sau dor.

Gândul zilei

Sunt omul care va pendula sub mâna unui arbore bătrân!

Portretul unui fluture

Te-am zărit într-o zi tristă
pentru prima dată în acest timp
și erai atât de fragedă, ca aripile
unui fluture singuratic ce zbura
spre exil sau neant

și

finețea încheieturilor tale
îmi e atât de cunoscută,
atât de senzuală poți fi
încât m-ai determinat să
alerg cu tine prin ploi, viscol și gând.

Te-aș întreba anumite gânduri,
dar, privindu-te nestăpânit,
mi-e teamă de răspunsul tău,
de reacția ta neîmblânzită...

Nu, nu ești sălbatică, nu la aceste mă refer.
Sunt doar puțin străin în preajma ta,
puțin ondulat de vise, de stări și de trăiri

și

ți-am privit pasul alergând,
pasul tău legănat ca o frunză rătăcită-n vânt,
ca o lacrimă de dor, sărutând pământ,
ca un sărut profund pierdut prin gând...