Nichita Stănescu

N-ai fost decât o
pată de sânge care vorbește,
îngerul refuzat de păsări,
steaua Canopus
și frunza în mijlocul toamnei.

Dacă timpul ar fi avut frunze, ce toamnă!
(Spuneai plângând... )

Părintele poeziei te-am numit,
maestrul nebun al melancoliei
și ai fost cândva viu,
viu ca un zâmbet, ca o fericire,

ca și cum ieri ar fi curând,
ca și cum ai fi mort și totuși alergând,
ca și cum ai vedea munții plângând,
ca și cum, ca și cum

și eu aș fi mort de mult!