Parcul tăcerii

Eram culcat printre frunze și priveam spre cer,
spre înaltul abis, înaltul etern al necunoașterii
și mă întrebam în mijloc de toamnă dacă
chiar exist, dacă sunt un văduv al anotimpului.

M-am ridicat cu o viteză de șoim
și am îmbrățișat vântul cald ce adie printre ramuri,
am îmbrățișat prima lacrimă a unui nor rătăcit
și am îmbrățișat ultima frunză căzută din abis.

M-am uitat în jurul meu și eram înconjurat de gropi.
Una dintre ele îmi aparținea. Avea lungimea mea, lățimea mea.
Am ezitat cu o lacrimă prelinsă până în colțul gurii mele,
avea un gust amar, un gust amar ca și momentul.

Nu știam ce decizie pot lua, să sar într-una dintre gropi, să ezit?
Simțeam cum cineva mă împinge de la spate, speram să fie Zefirul.
Simțeam cum tălpile îmi tremurau și încet alunecam în neant,
spre eternul necunoscut oamenilor, spre eternul refulat de toți.

Mi-aș fi dorit ca tu să nu fi existat, să nu te fi cunoscut niciodată
și atunci, neștiindu-te, eram un om nou, eram ca o primăvară.
Cunoscându-te, am ajuns o toamnă eternă, o toamnă nemuritoare,
un gând sceptic, un val plin de iluzii și un sunet de vioară.

Winter

Vocea îți este mai liniștită decât un deșert
și prin acest farmec m-ai adus la tăcere.
Pentru prima dată am simțit ceva străin în mine,
pentru prima dată am simțit cum totul cade în jurul meu.

Mi-aduc aminte prima ta privire, primii pași făcuți spre mine
și ai venit cu un curaj de cavaler, de războinic...
Zâmbetul tău nu-l voi ucide niciodată pentru că al tău zâmbet
compune melodia eternă a sensibilității, iubirii și a pasiunii.

Mi-aș da viața pentru o îmbrățișare în brațele tale,
aș opri și timpul dacă aș putea, aș opri totul
și dacă aș putea fi Dumnezeu, te-aș crea în locul Evei
și eu m-aș reîncarna în Adam. Aceasta ar fi a șasea zi!

Gândul zilei

Tristețea nu te împinge niciodată spre zâmbet.

Gândul zilei

Și totuși norii plâng la fel.

Știam că vom ajunge aici! (Empirism)

Praga, Florența,
Bach,
Cioran, Paler, Nichita...
îmi trebuiesc toate acestea,
înainte de-a muri!

Mi-ar trebui și dragostea ta,
respirația ta pătrunzătoare,
aerul existenței tale,
privirea ta și dragostea.

Am nevoie de tine ca de ploaie
și îmi aduc aminte de fiecare lacrimă
vărsată pentru mine și
ochii tăi, plânși, ce sunt ca
două stele rătăcite în neantul terestru.

Nu te-aș fi putut uita
și realizez după veacuri ce
înseamnă singurătatea, tristețea
de a fi singur sau singurul...

Mi-am oferit melancolia tristeții
și gripa singurătății.
Scepticul iubirii și-al pasiunii,
muribund al scrisului
și-al clipirii...

Ce viață mi-aș fi oferit lângă tine
și nu mai sunt om de-atunci,
nu mai sunt poet, nici gând,
sunt doar regret, o lacrimă și-un cânt.

Sălbatic printre oameni,
nomad printr-un oraș pierdut,
o floare printre ciulini
și-un obraz înecat de lacrimi...

Gândul zilei

Corupția este arma mediocrității!

Lăuntric

Vreau să uit ridicolul nașterii,
aiureala viețuirii și
tot acest calvar al ochilor deschiși.

Veghez pe un așternut de ghimpi
în timp ce alții
visează pe unul de petale.

Vreau să mă ridic la demnitatea singurătății,
să nu apun precum soarele
și să mă port veșnic pe spini.

N-am găsit în mine
nici un izvor mângâietor,
nici o stare de zâmbet
și totul, totul e zadarnic.

Orice formă de nostalgie m-a răpus,
orice formă de gând
e apocalips înăbușit.

Nu-mi rămâne decât forma morții,
starea singurătății în pragul
impus de mine...