Lăuntric

Vreau să uit ridicolul nașterii,
aiureala viețuirii și
tot acest calvar al ochilor deschiși.

Veghez pe un așternut de ghimpi
în timp ce alții
visează pe unul de petale.

Vreau să mă ridic la demnitatea singurătății,
să nu apun precum soarele
și să mă port veșnic pe spini.

N-am găsit în mine
nici un izvor mângâietor,
nici o stare de zâmbet
și totul, totul e zadarnic.

Orice formă de nostalgie m-a răpus,
orice formă de gând
e apocalips înăbușit.

Nu-mi rămâne decât forma morții,
starea singurătății în pragul
impus de mine...