Lasă-mă te rog să vin să mor la tine acasă

M-am îndrăgostit de singurătate
și potecile pe care pășesc stingherit
sunt poteci cu un fund de lut,
poteci din mocirla țărmului singuratic.

Păsările negre îmi cântă doine desfrunzite
și mă risipesc levitat spre nent,
mă pierd în culorile văzduhului
și mă plâng în acest catren uitat.

Ochii mi-au secat în decorul tainic
și plâng la fiecare colț și strig,
mă plâng la fiecare glas de ciocârlie
și aștept să vii, să vii demult.

Prin nopți tăcute oftez și strig
și ajung la clipa ezitării;
tu ești departe, te săruți și cânți,
eu sunt mort, amurg și plâng.

Nici nu-ți poți imagina ce înseamnă singurătatea,
anxietatea plăpândă și bucuria nefericirii;
sunt blestemul meu, binecuvântarea singurătății
și durerea ce tu n-o mai simți.

Du-te departe de lume, du-te-n sălbăticie,
strigă cât te ține glasul și adu-ți aminte de mine.
N-am să te aud, dar te voi simți în mădularele mele
și atunci îmi va fi sfârșitul, atunci voi muri.

Nu știu unde ești și ce faci,
nu știu ce ploaie te mai spală,
nu știu ce gânduri ai și dacă gambele te dor,
nu știu dacă ești răsărit sau apus.

Ce-i omul la urma urmei când se risipește?
Alții plâng, rămân pe loc,
alții pleacă prea departe
și eu mă joc în visul meu.

Oftez lăuntric
și nu m-am săturat de-atâtea ploi,
nu m-am săturat de clipe desfrunzite,
de lamentări, de beznă, de strigăte, de mine... 

Durerea are un singur anotimp!
Iubirea... două, trei sau patru.
Eu? Eu sunt veșnica ploaie ce-a spălat pământul,
veșnicul nimic uitat pe raftul spulberării.