Freamătul durerii

Ar fi trebuit să procedez precum Paris;
să vin să te răpesc
și-n urma noastră
să ia naștere un război fără final.
Credeam că mi-ai fost promisă de un zeu
și mai credeam că sunt eternul,
iubirea, dragostea și viața.
Ce greșit m-am strecurat în destin,
în destinul pecetluit de groază,
de frică și de plâns;
o, ce vuiet se aude,
ce mântuiri melancolice
au distrus văzduhul,
ce cuvinte m-au sugrumat în noapte
și-n beția cuvintelor tale,
am stat de vorba cu zefirul.

Unde ești? ...
Ce faci? ...
Vai, ce toamnă destinată singurătății,
ce trup slugarnic în iubire,
ce privire rătăcită-n valurile Dunării,
ce ropot scurt de ploaie s-a iscat uitării,
ce prezență efemeră, ce estompare întrebătoare;
... n-a fost decât un searbăd început.

Unde ne sunt pașii, cuvintele, scrisorile? ...
Unde-i lumea creată de atingerea noastră,
sărutul, buzele și carnea,
amintirile, trecutul, prezentul și viitorul? ...
Vai, ce chin se iscă, ce durere s-a născut în tine
și în mine, în noi...

Mi-e teamă de timp,
de disecarea lăuntrică ce-a născut cuvântul,
poezia, 29 septembrie,
satisfacția dezechilibrului și
confortabilitatea propriei mele sinucideri.
Să nu crezi că voi pleca fără voia mea,
să nu crezi că tot ceea ce-ți este țesut
va fi țesut pentru multă vreme;
să nu mai crezi în contemporan,
în tine și-n ceea ce spui
pentru că-ntr-o zi vei dispărea și tu ca mine.