Îmbrățișez fiecare cuvânt al acestei poezii

Toamnei mele

Chiar dacă viața îmi e un spectacol lipsit de sens
și sunt rodul unei întâmplări, un nimic,
un simplu „eu”, un simplu „tu”.
Chiar dacă nebunia mă va sufoca în dezechilibru,
chiar de-ar fi să te pierd
aș asculta absolutul, adică Bach, adică moartea
și-n drumul meu aș păși cu pași mărunți, tăcuți...
Ce dor mi-e de tine, de noi, de plimbarea noastră
pe malul fluviului Volga,
ce dor mi-e de mersul tău,
de mâna ta ce poate îmbrățișa Podișul Valdai,
de vocea ta, de nuditatea ta...
 
Aș vrea să te iubesc sub privirile oamenilor,
să te strâng la piept, să te sărut;
aș vrea ca timpul să mai stea o clipă,
să nu murim, să nu murim;
aș vrea să cred că ești reîncarnarea Evei,
cu frumusețea ta, cu gingășia ta
și tu, tu ești singura scuză a vieții,
singurul motiv, singura manifestare...