Balada ființei

Auzim vuietul copacului atunci când cade
dar nu auzim pădurea cum vuiește de dureri
privim înmărmuriți la tot ce ne-nconjoară
la tot ce a fost, la ce va fi, va fi stingher.

Ne-am zămislit din durere femeiască
din drumul lung ce-i străbătut pe mii de căi
ne-am abătut de la credință și iertare
suportând declinul acestui biet popor. 

Nebunia se dobândește în singurătate
trezindu-ne amputați de vise și adevăr
suferim cu nostalgie în fiecare noapte
cu fiecare glas al celui din popor.

Simțim dificultăți în existență
în groaza pașilor zvâcniți și grei
și uneori - poate, zilnic - spaima ce ne apasă
într-o lume-n care suntem călători.

Gând

Hitler și-a arătat slăbiciunea prin cucerire, deoarece, e mai ușor să cucerești decât să stăpânești.

Cum plâng norii

Mă simt blând,
cum cade ploaia pe pământ.

S-a sfârșit timpul

„Dacă sufletul tău ar înțelege
ce rece-i ploaia fără cuvânt,
cum toamna-și plânge declinul morții,
cum -aceste timpuri-, sfiicios apun.
Mi-aduc aminte cum plâng norii
-pentru că afară era vreme ploioasă-, și
mi-aduc aminte că,
iubirea-i chinul oamenilor singuri
și aș putea povesti diletanților 
rătăcirea lor în creștinism.
- Ah, timpul! șoptește omul cu glasul stins;
atât mai poate spune omul, rătăcit și stins.
- Ah, dumneavoastră m-ați ucis!
timp netrebnic, nedecis,
să mor ucis de un timp atât de aspru și... sublim.”

Îmi întindeam privirea cu o nesfârșită milă
în această viață înconjurată de ziduri,
în această fortăreață fără ieșire,
în această temniță fără destin.
Trăiesc o nesfârșită nostalgie de trecut
și foarte târziu am început să privesc ochii din fața mea
și-mi aminteam fiecare pas al timpului care nu mă vroia deloc.
Ce paradoxală-i viața, parcă, fără rost.
Așadar, singurătatea poate fi supremație,
poate fi un cuvânt născut dintr-un gând,
o nemișcată izbândă a golului și-o lumină stranie pe pământ.
Atunci ea fusese, singurătatea, spaima amintirii
și-n după-amiaza aceea, când eram singur,
timpul se așeza mereu în fața ferestrei și-mi rostea numele.
Timpul mi-a spus că vorbele acestea
nu se vor sfârși niciodată.
Am îngenunchiat și-am început să plâng!
  

Gând

Dacă vreți să cunoașteți destinul României și destinul celor care trăiesc în această țară, trebuie doar să aflați câți oameni cinstiți și nevinovați zac prin închisori, și câți ticăloși și infractori se bucură de albul lumii de afară ce se amestecă în rana proaspătă a fiecărei dimineți.

Gând

Toată biografia lui Cioran este, de fapt, un testament al acestei lumi ostile pe care omul, acest leş vertical, nu o poate recunoaşte drept a sa. 

Prăbușirea lui octombrie

„Ea făcea parte dintre acele nefericite
pe care o chinuia propria ei închipuire
și se vedea pe cel mai aspru piedestal al timpului
și deasupra ei, nici cerul nu-și avea rostul.
O priveam sceptic în sufletu-i, poate, ceresc
și mă zvârcoleam pentru a-i găsi bunătatea dar,
de vreme ce sunt orbit de această suferință
-suferința unei certitudini inutile-,
mă tem că mai ales căutarea mi-e bătrână!
Nu-mi spun eu oare, câteodată: zădărnicie, zădărnicie?
Sunt desprins de spectacolele cele mai ciudate,
de lacrimile ei, de toate gândurile care frământau iubirea...
Cumplită nechibzuință!
Mi-aduc aminte de chipul ei sublim
ce răsărea dintre doi umeri frenetici, timizi,
care pusese cu totul stăpânire pe sufletul meu morbid...
-aproape că mă înspăimântă aceste-.”
Această născocire a existenței, această rugăciune a iubirii,
devenea o dureroasă neliniște a sufletului meu
și toate aceste cuvinte mi se risipeau pentru câteva clipe.

Gând

Scufundarea în singurătate este o eliberare de tot ceea ce este viu, contemporan, firesc. Din clipa zămislirii, știam ceea ce urma să mi se pregătească.

Gând

Un sinucigaş va fi mereu un diletant al fascinaţiei absolute!

Gând

România este boala căreia i-am căzut pradă, noi, românii, o glumă de prost gust.