Prăbușirea lui octombrie

„Ea făcea parte dintre acele nefericite
pe care o chinuia propria ei închipuire
și se vedea pe cel mai aspru piedestal al timpului
și deasupra ei, nici cerul nu-și avea rostul.
O priveam sceptic în sufletu-i, poate, ceresc
și mă zvârcoleam pentru a-i găsi bunătatea dar,
de vreme ce sunt orbit de această suferință
-suferința unei certitudini inutile-,
mă tem că mai ales căutarea mi-e bătrână!
Nu-mi spun eu oare, câteodată: zădărnicie, zădărnicie?
Sunt desprins de spectacolele cele mai ciudate,
de lacrimile ei, de toate gândurile care frământau iubirea...
Cumplită nechibzuință!
Mi-aduc aminte de chipul ei sublim
ce răsărea dintre doi umeri frenetici, timizi,
care pusese cu totul stăpânire pe sufletul meu morbid...
-aproape că mă înspăimântă aceste-.”
Această născocire a existenței, această rugăciune a iubirii,
devenea o dureroasă neliniște a sufletului meu
și toate aceste cuvinte mi se risipeau pentru câteva clipe.