S-a sfârșit timpul

„Dacă sufletul tău ar înțelege
ce rece-i ploaia fără cuvânt,
cum toamna-și plânge declinul morții,
cum -aceste timpuri-, sfiicios apun.
Mi-aduc aminte cum plâng norii
-pentru că afară era vreme ploioasă-, și
mi-aduc aminte că,
iubirea-i chinul oamenilor singuri
și aș putea povesti diletanților 
rătăcirea lor în creștinism.
- Ah, timpul! șoptește omul cu glasul stins;
atât mai poate spune omul, rătăcit și stins.
- Ah, dumneavoastră m-ați ucis!
timp netrebnic, nedecis,
să mor ucis de un timp atât de aspru și... sublim.”

Îmi întindeam privirea cu o nesfârșită milă
în această viață înconjurată de ziduri,
în această fortăreață fără ieșire,
în această temniță fără destin.
Trăiesc o nesfârșită nostalgie de trecut
și foarte târziu am început să privesc ochii din fața mea
și-mi aminteam fiecare pas al timpului care nu mă vroia deloc.
Ce paradoxală-i viața, parcă, fără rost.
Așadar, singurătatea poate fi supremație,
poate fi un cuvânt născut dintr-un gând,
o nemișcată izbândă a golului și-o lumină stranie pe pământ.
Atunci ea fusese, singurătatea, spaima amintirii
și-n după-amiaza aceea, când eram singur,
timpul se așeza mereu în fața ferestrei și-mi rostea numele.
Timpul mi-a spus că vorbele acestea
nu se vor sfârși niciodată.
Am îngenunchiat și-am început să plâng!