Un gând letargic

Va fi târziu și va fi seară
și n-ai să pleci de aici, ai să vezi;
periferia suferinței te așteaptă,
și n-ai să pleci de aici, ai să vezi!
Mi-e dor de tine în fiecare seară,
și n-ai să fugi de aici, ai să vezi;
mă dor oasele în fiecare seară,
și n-ai să fugi de aici, ai să vezi!
Nici gând, nici mângâiere
și-ai să plângi, ai să vezi;
nici eu, nici tu, o clipă de uitare
și-ai să plângi, ai să vezi!
Intensitatea clipei se sfârșește
și-am să mor într-o zi, ai să vezi;
sunt freamătul sideral al pustietății
și-am să mor într-o zi, ai să vezi!

Gând

Dacă toți oamenii ar sfârși în același timp; să nu ne mai plângem unii pe alții!

Gând

Sinuciderea este actul unilateral, personal și [i]revocabil prin care o persoană, numită sinucigaș, dispune, în una dintre formele imorale cerute de lege, pentru timpul când nu va mai fi în viață.

Vezi Testamentul din Noul Cod Civil, Noțiunea Testamentului, Art. 1034

Gând

mergând pe stradă îngândurat
cu gândul unui fiu defunct
sub cerul liber nestemat
sunt pașii mei pierduți în vânt

nici gândul că te aveam cândva
c-am fost un singur trup un singur cuget
o singură inima bătea cândva
sunt lacrimi amorțite-n plânset

un vânt adie un pas grăbit
spre groapa ce ne-așteaptă
sicrie reci din lemn bătrân
cenușa să ne-o poarte

și noi vom fi toți rătăciți
pe-acest pământ nostalgic
și gândul nostru tot mai mut
zace-ntr-un siciriu nostalgic

Trupul meu e mistuit de foc

Trupul mi-e mistuit de foc,
de privirea ta arzătoare și grea;
iubire spectrală varsă ființa ta,
iubire lipsită de culoare.

Arzând înfipt în ceruri târzii,
singur și sceptic, stânjenit și viu;
îți simt iubirea zdrobită-n fervent,
-văpăi misterioase, deznădejde și eu-.

Nici urmă de mine, nici urmă de tine,
în trupul meu mistuit de foc;
stări schingiuite în clipe trăite,
-în pragul ființei tale, eu am să mor-! 

Gând

Marianus Lombardus: „Bine ai venit, prietene, în această parte a lumii unde nu ești socotit străin”. Dacă am fi fost întâmpinați cu aceste cuvinte imediat după zămislire, lumea ar fi arătat cu totul altfel.

Amețitoare tăceri

Mă-ntorc în amintiri,
în vremuri ce m-au răpus;
nopți nedormite
și zile fără apus!

Contemplu în clipire,
în anii scurși, ostili;
solitudine în urlet,
dezordine și plâns!

Și-n calea-mi pietruită,
pași pierduți în fum;
o voce greu s-aude,
final fără răspuns! 

Galicism

Și-n langoarea dimineții
și-n frigul ce s-a năpustit;
emergent al fericirii,
imersiunea verbului „a fi”.

Disforia mi-e părinte
diletant al vieții, disimulat;
epifanie nerostită,
portativul veșnic necântat!