Tristețe palidă a serii

Mă lupt cu mine însumi
cu neliniștit, exagerări și vis
mă lupt plimându-mă-ntr-o lume
cu traume și delir...

nici nu m-ai lăsat să-ți spun
ce simt, ce vreau, ce mi-am dorit
plimbându-mă pe străzi pustii
supremul verb de-a nu mai fi

ce vreme zumzăind apune
agitați frați și surori plângând
neamul meu nu-și mai revine
din agitația timpului pierdut

mi-e greu, mi-e foame și mi-e frig
mi-e dor de ieri și-alaltăieri
invincibilă tristețe înecată-n gând
o fericire, oriunde-ai fi.

Gând

Ateismul contemporan a ajuns una dintre cele mai deplorabile forme de convingere care, prin două argumente tânguitoare îi crește ateului reputația în fața omului mediocru. Ceva sinonimic a ajuns și acceptarea sodomiților și mai ales, oferirea copiilor spre adopție de către acești sodomiți inconștienți care vor schimba cursul unei societăți – deja – infecte; din nou, argumente tânguitoare cum că, sufletul adoptat va fi crescut în dragoste și armonie. (...)

Gând

Vorbeam cu Mihai despre moartea lui Brâncuși și Ionescu cum că, toată lumea tace și nimeni nu a scris un articol legat de însemnătatea acestui eveniment și-n timp ce mergeam alături de el, mi-am adus aminte de intelectualii români rămași definitiv în Paris; m-am gândit la ceva comic în acest sens: L`Oreal Paris! Pentru că merităm...

Ții minte-ntâia mea călcare?

Din când în când te voi călca pe picior,
te voi călca să-ți aduci aminte că sunt;
va fi vânt, va fi ploaie, va fi gând,
vijelioase stări răsărite din pământ.

Și-ți aduci aminte întâia mea călcare?,
flori răsăreau de nicăieri, păduri defrișate
se chinuiau să nu moară, în timp ce eu,
cu pasul viscolind, te călcam a doua oară.

Nu mai știu dacă te-am călcat a treia oară,
rătăcind în aroma vremurilor târzii,
târziul cățărat peste timpuri solitare,
în pasul întunecat ce ne calcă în pământ!

Gând

Suntem o adunătură de resortisanți!

Peisaj amuțit

Singurătății

Sufletul mi-e călător prin altă lume,
nu pot să știu în ce mă regăsesc,
de fapt, această stare fără nume,
această stare în care nu mai cred!

Și orice gând, orice simțire,
să ai mereu tot mai puțin,
să nu te simți ivit de lume,
să te plângi mereu în asfințit.

În mijlocul oamenilor trăiesc
și nu pentru gândul lor neînțeles,
și ție ți se pare că seara-i armonioasă,
pașii tăi repezi și gândul meu de piatră!

Amorfă de slavă

Eu te voi revedea în timp ce tu mă vei vedea,
în ploaia ce se adună, nori ce vor cânta;
dragostea gemu de frământare-n tine,
în valul trist al vremii, de mine și de tine!