O, viață plină de delicii!

Să pășești îndurerat în lume,
În timpul scurt ce-a mai rămas,
Să uiți de moarte și de tine,
Să-ncerci să uiți ca-i fost cândva.
Ce greu e amurgul și iubirea
Când aștepți din zori până târziu,
Când plângi sub lumea povârnită,
Ruinat de gânduri în genunchi.
Pe lume apasă greu durerea,
Absurdul somn necunoscut,
Ne-am înălțat prin suferință,
Deasupra Coloanei lui Brâncuși.
Dansăm mascați în balul vieții,
Fugim de moarte înspăimântați;
Flăcări ard în drumul nostru,
De rugăciuni mânjite încununați.
Incomodați, orbiți de atâta suferință,
De îndoială, moft - anesteziați -
Curând voi părăsi viața stupidă,
Stupidul gest cea mai rămas!

Departe de Pământ

Mi-e greu să cred că mai trăiesc
sub timpul efemer ce-apasă,
pe frontul crunt mă-ndrept acum,
să fug din lumea toată.

Când singur mă numesc e jale
și știu că toate-s reci în calea mea,
aș vrea s-alerg desculț prin ploaie
să uit de viața mea.

Nu-i nici beznă, nici lumină,
niciun ram să mă agăț,
tot ce văd e golul lumii,
golul simplului ceresc. 

Gând

Când omului îi lipsește capacitatea de a suferi, acelui om nu-i rămâne altceva decât goana îndurerată spre o fericire utopică. Suferința-i statică, în timp ce fericirea, nu-i altceva decât o suferință mobilă.

Dimensiune lăuntrică

Dragostea-i licoarea eului,
pasul ce l-ai lăsat în umbră;
dragostea-i supremul fiecare,
răsărit de soare și apus.

Și-n splendoare și-n durere,
în timp ne prăbușim sublim;
dragostea-i abisul contemplării,
cuvânt îndepărtat de trăsături.