O scenă

Mi-am adus aminte că,
în ziua când o întâlnisem prima data -
(eram undeva vis a vis de o linie de tramvai
și la dreapta mea, chiparoși maturi ne priveau
sfâșietori), îi sărutasem mâna, după ce-i spusesem,
sărut mâna! O clipă, am privit-o străin, însă,
îmi amintesc cuvintele ei cu care am fost întâmpinat,
de prezența ei feminină, smulsă, parcă,
dintr-o altă epocă. Venise - îmi aduc bine aminte -
din țara lui Cioran și Ionesco și avea o trăsătură
tulburătoare pe chip; ce ziduri, ce oameni, ce miros,
spunea cu glasul stins. M-a luat de braț și
ne-am îndreptat spre o cafenea cu spirit francez;
cât de departe suntem de cultură, Marius!
îngâna în momentul în care i-am oferit locul.

M-am așezat în fața ei, am prins-o de mână
și-i vorbeam despre momentele mele petrecute cu Cioran,
dar prin fereastra murdară, zgomote de utilaje grele
ne tulburau cuvintele. Afară, după fereastra murdară,
domina o dimineață răcoroasă, grea, unde oamenii
pășeau grăbiți spre locul de muncă, sărind de pe
o cărămidă pe alta pentru a-și feri gleznele de
o ușoară accidentare. - nu mai pot opri acea dimineață -
să nu fi fost eu acolo? -. cu neputință îmi aduc aminte
de spaima unei ușoare despărțiri; ce calvar plutea în mine.
Să nu fi fost nimic adevărat? Tot ceea ce am spus mai sus,
pot spune, e o imagine destul de vetustă,
o amintire pe care o revezi într-o fotografie
și-ți aduci aminte, atât de bine, de parcă, totul a fost ieri.

O, acest ieri neiertător; acest ieri ce domină
reîntoarcerea privirii și cine mai știe ce fel de obiceiuri,
bune sau crunte; acest ieri ce face parte din trecerea
timpului fără ca noi să ne dăm seama și umblăm,
uneori, nepăsători printr-un viitor ce va deveni ieri;
ca pagina citită a unui roman și din când în când,
ne reîntoarcem să citim printre rânduri.
Totul se răstoarnă alergând spre amurg,
adică spre moarte și uităm această alunecare
spre nimic, spre o lume fâșâită de umbre.