Ne vom întoarce așa cum am venit

părăsi-vom lumea de prezența voastră
la umbra fericirii revărsați în dor
mândră-i starea neputinței noastre
inima-mi se plânge într-un ritm sonor

cerșetori de clipe în umbra istoriei noastre
cu inima scăldată  în plăcerea ei
cu ochii scoși și mintea profanată
robiți în moftul lumii al recelui izvor

puțini am fost puțin ne va rămâne
din lupta ce ne poartă spre diferite zări
durerea-i templul zămislirii noastre
subtil spre moarte alergăm

Gând

- Ai uitat, oare, ce sunt lucrurile acestea?
- Ai dreptate, dar sunt lucruri la care oamenii aceștia râvnesc la ele din toată inima. Dacă la vot te referi...
- Da, la vot! Și din cauza lor vrei să fii nebun și tu?
- Am fost odată un popor plin de fericire, dar am pierdut-o, nu știu cum.
- Prin pușcăriile comuniste, acolo și-a pierdut românul fericirea și speranța și nu numai...
- Păi, și atunci, cum rămâne cu ăștia pe care-i votăm?
- Cea mai bună cale de a te răzbuna împotriva răufăcătorilor este de a nu deveni la fel ca ei, spunea Aurelius.
- Adică, voi fi responsabil dacă-i votez? (...)
- Tinerii contemporani ar trebui să se debaraseze de partidele politice și să-și vadă de lecții și cărți pentru că, atâta timp cât îmbrățișează un partid în capitalism, arată semne clare că prezența lor acolo e o iluzie. E ca și cum te-ai îndrăgosti de o vrabie care zboară pe deasupra, dar care dispare din privirea ta la prima clipită. Politicienii sunt ca acei actori care ies din scena înainte de a se termina piesa. Înțelegi?
- Nu voi înțelege niciodată!...
- Atunci, du-te la vot.

Gândul schițează

Și-n tăcerea deplină a unei nopți absurde,
din abisul căderii în dureri;
un Bach timid se mai aude,
spre slava unui Dumnezeu absent.

O, durere, zâmbet și oftat,
ce-ți zbieri osânda de cuvinte;
aceste stări a-ngenuncheat,
un popor cu stări de plânset.